Poezii Laice
Dedicatie închinată I.P.S. Arhiepiscop Nathaniel Inalt Prea Sfințite, „La Multi Ani!” Din turnul cel de veghe de la Vatra,
|
---|
Ion Anton scriitorul și poetul Ion Taranu |
Dedicații - de Ion Țăranul și Nicolae Panaite
|
---|
Profeția pentru nemurire
de Ion Țăranul
Și dacă ajungi Acolo, te uită împrejur,
Ia seama până-n umbre la ce vezi
Să smulgi și măști și tot ce nu te încrezi!
În prima zi să te îndoiești în tine
Și atât de crunt să te smerești,
Să-ți pară mult mai mult
Că nu ești decât ești!
Și în ziua a doua să te întârzii,
Prin aburi străvezii de taină cu lucoare,
Arzând să adăpi durerea cu doare...
Dar mai ales a treia zi s-o înduri,
Un timp neiertător - sfinx orbitor îți va cere
Viu - străveziu tribut de dor și de himere...
Când genă-i ziua patra-n zori de zi
Un clopot alb, timp de netimp desparte
De vindecă-n tine spaima de moarte.
De - abia în ziua a cincea te-ncumetă să-ncerci
Jindul din suflet adânc să-l încrestezi
Și numai în sfânta lavă a lui să te încrezi!
Iar ziua a șasea anume-i de-ntrebări,
Păduri de întrebări așteaptă-un fanatic răspuns
Am aripi și ține îndeajuns?
Ajungi, ajungi hotarul - o părere...
Ci-ncearcă a nu te rătăci la mal
În cercul strâmt de zări și ideal.
Și dacă-n ziua a șaptea spadă te trezești,
Lamă călită-n sânge de cuvânt,
Rămâi Acolo, prinț încoronat pe țara ta de gând.
P.S. Pentru mine, precum și pentru prietenul meu acea zi de întâlnire de la cenaclu a avut o semnificație aleasă.
În primul rând pentru că ne-am cunoscut în Hermeziul meu drag, unde am fost colegi de școală un an, la vârsta de 14 ani. Ca un lucru extraordinar, viața ne-a pus față în față în anumite momente cardinale.
Cenaclul Terapia prin speranță Iași 2010 |
Ne-am întâlnit la Iași, la Liceul Mârzescu, ne-am întâlnit ca și familiști, când odraslele noastre (eu băiat și fată, el băiat și fată) s-au cunoscut și s-au jucat copilărește. Peste ani ne-am întâlnit la Comitetul de Cultură și Educație la Prefectură, apoi când a fost directorul revistei Cronica vreo 10 ani. Am plecat în America și la o întâlnire la casa scriitorului din Chișinău cu Grigore Vieru și alte personalități, Grigore îmi spune: - Să-ți fac cunoștință cu cineva – și, mă pune față în față cu ambasadorul României la Chișinău, Ion Țăranu. Emoționant moment! Ultima întâlnire a fost la cenaclul de mai sus când mi-a înmânat poezia prezentată mai sus cu o dedicație: Prietenului Ion Anton, prieten de la vârsta de 14 ani, de la Hermeziu, cu bucuria de a ne revedea azi, 6 octombrie 2010, de ziua Sf. Toma, numit de Scriptură „cel necredincios”, prietenul având pletele albe. Semnează Ion Țăranu.
|
---|
Cu adâncă mâhnire amintesc că a fost ultima noastră întâlnire, deoarece în 2016 a trecut la Domnul. Odihnească-se în pace!
Dedicație - Bate cântarul
(de Nicolae Panaite)
Credința zilei de azꞌ
toarnă nesiguranța zilei de mâine
în ulcioare de lut arse bine
pe al morții obraz.
Sigilul clipei pe chip îi răstignit.
Bate cântarul și bate-n jos...
Firul de întuneric e tors
cu trupul meu de spaime albit.
Zilele și nopțile-s la fiere;
urzelile sângelui sunt invadate de fluturi.
Praful anevoios îl mai scutur...
Mâna lui Dumnezeu zugrăvește-nviere!
Cu Nicolae Panaite am o dublă legătură: prieten și neam. Zeci de ani ne-am întâlnit în multe ocazii cu familiile și individual. Este un om foarte prolific ca și scriitor și poet, cu o mare profunzime a cuvântului, cu tente filosofice. Atunci, pe 6 octombrie 2010 la Cenaclu, îmi spune ”Pentru minunatul de om, de prieten și de neam, ION ANTON, acest poem în semn de prețuire”.
Cu aceiași ocazie, cenaclul din 6 octombrie, m-am întâlnit și cu poetul moldovean Ion Proca, care știind că viețuiesc în America, mă numește:
Orfanul
(domnului Ion Anton din Los Angeles)
Niciodată n-am fost mai singur ca în 1812.
Niciodată n-am fost mai singur ca în 1940.
Niciodată n-am fost mai singur ca în 1945.
Niciodată nu am fost mai singur ca ieri,
ca mâine și poimâine.
Nu-i vinovată mamacă m-a părăsit,
nici tata, nici bunii-străbunii.
Vinovat e acel care m-a înfiat
fără să-mi cunoască gânguritul,
vinovat e vel care m-a luat de suflet
fără a-mi cunoaște sufletul.
Vinovat este acel care-mi dictează
istoria neamului meu
fără a avea habar
de istoria neamului său.
Vinovat e acel care-mi cere
să-l iubesc ca pe un frate
și să-l așez în capul mesei
urându-i multă sănătate.
Vinovat as putea fi și eu
că am trecut orfan
prin fața lui Dumnezeu.
Când spui MAMA!
Motto:” Pierzând pe Mama îți rămâne Patria, dar nu mai ești copil” (Grigore Vieru)
Și atunci, inspirat de versurile monahiei Teodosia-Zorica Lațcu, din poezia „PIETA”, am găsit calea spre adevăr și lumină, (Pieta)
Ființa ei întreagă grăiește către Dânsul:
„Și Eu am fost pe Cruce cu Tine, Fiul Meu,
Și coasta Mea-i străpunsă cu fierul lăncii greu
Și fața Mea-i uscată de mult ce-a ars-o plânsul.
Și port și Eu pe frunte cunună ca și-a Ta,
Și din burete iată, și Eu am supt oțetul,
Și mi s-a scurs și Mie viața pe încetul
Ca lumii întregi viață cu Tine să pot da”.
Cred că nimic din creația artistică pământeanul nu redă mai sugestiv durerea sfâșietoare, identificarea durerii de Mamă până la contopirea cu durerea Fiului, de fapt trăirea profundă a întregului Calvar al Fiului, de către Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Așa am perceput-o eu pe mama, oricât de departe m-a aruncat viața, în imensitatea universului pământesc, ori de câte ori am fost încercat de viață, social sau biologic, primul ajutor l-am cerut mamei, invocând-o. Și nu întâmplător omul intră în viață purcezând din mama, primul cuvânt spus încă din primele zile, înainte de a percepe mediul în care se află sunt două silabe MA-MA, iar printre ultimele cuvinte care îi ies omului din gura, o dată cu Duhul, este tot cuvântul mama. De astă dată ca un ultim strigăt disperat, de ajutor, ca un strigăt al speranței, că tot mama ne v-a deschide poarta să intrăm în infinitul veșniciei-locul speranței de mai bine, în veșnicie unde e numai pace și senin și unde de la noi nu pătrunde decât dorul de mama. Mai cred că nu este întâmplător faptul că de-a lungul istoriei universale, mama a inspirat milioane de proze, poezii și creații muzicale, nepieritoare. Oricare scriitor, poet sau muzician, nu se poate să nu aibă între creațiile sale și un mesaj spre inimile omenirii, inspirat de chipul drag al mamei. Zugrăvirea mamei în lucrările tuturor artiștilor lumii, indiferent de credința ce o îmbracă, este ca un Imn de veșnică pomenire pentru când este în trecătoarea viață pământeană dar și pentru când Dumnezeu o cheamă acasă, pe pământ mai rămâne doar ca o amintire în lumea umbrelor. Ca un Imn al nădejdii, un indemn la a o iubi pe mama, cât este cu noi și când nu mai este. Pentru aceasta apelez tot la versuri inspirate de mama (Ion Anton)
Mama
Mama, izvor curat de apă
Și de lumină, de iubire,
La care pruncii se adapă,
Și ne aduce fericire.
Iubirea mame-i floare rară
Ce drum în viață ne-a deschis,
Ea ne preschimbă-n primăvară
E adevărul sărutat de vis.
Că dragostea de mama se-nnoiește
În faptul fiecărei dimineți
Și pasul zilnic ea ni-l ocrotește
Fiind izvor de sfinte frumuseți.
Pentru a zugrăvii comuniunea
cu ființa mamei, declam:
Scumpă mamă, bun sau rău,
Eu sunt trup din trupul tău
De fac rău sau de fac bine
Al tău sânge îmi curge-n vine
Sufletul când ai căta
Vine din ființa ta
Norii grei când vin la mine
Arde inimioara-n tine
Dar când viața-mi plinită
Tu ești mamă, cea mai fericită.
Pe mine nimeni nu m-a întrebat
(dedicație noului locatar al pământului:
Eric Matthew Panaitescu, Octombrie 2006)
Pe mine nu m-a întrebat
De vreau sau de nu vreau a fi întrupat
Nu m-a întrebat de vreau să vin
În lumea asta de amaruri și de chin.
Dar m-au adus prin rodul din părinte,
Să asigur mersul omenirii înainte.
La toți să-mpart numiri de mamă și tătic,
Pe-naintași să-i fac bunică și bunic,
Și unchi, mătuși și nași să definesc,
Să-mbogățesc coroana copacului lumesc.
Un templu pământesc, acum, să fiu și eu,
Ca soarele de vară să strălucesc mereu,
Dar dacă ați dorit și m-ați adus,
Acuma cred că am și eu ceva de spus:
Veți gravita cu toții în jurul meu
Și veți dansa așa cum voi cânta doar eu,
Veți râde, plânge, dormi, mânca sau bea,
Numai atunci când mușchii mei vor vrea
Doar eu-mi asum întregul risc al glumei,
Că pe acest pământ sunt Eu și restul lumii.
Și acuma de veți regreta nespus,
Că nu m-ați întrebat când m-ați adus
Vă vin în minte o vorbă bătrânească:
„Cine-a făcut ca voi, ca voi să o pățească!”
In Memoriam: Lui Grigore Vieru
El n-a murit, luați bine aminte.
Doar trupul l-a lăsat, sub iarbă undeva!
Cu binecuvântarea Cerescului Părinte,
Mai vrea să împlinească neamului lui ceva.
Nu poate adormi, cât neamu-i în nevoi,
Că numai pentru neam el s-a jertfit.
In veșnicie a pășit cu grija pentru noi,
Odihnă sus nu are, rugând necontenit.
El rugăciunea îndreaptă, pentru cei de pe pământ.
Nemărginita lui credință este vie,
Că viețuind el a făcut un jurământ,
Pentru răpita-n două, jertfita Românie.
Să nu pășească-n cer, spre nemurire,
Până pe fii și frați, nu-i va vedea uniți,
Să n-aibă el odihnă și sfântă izbăvire
In miros de tămâie si rugăciuni fierbinți,
El mijlocește Sus pentru părinți si frați,
Din inima-i se-nalță flacăra cea vie,
Spre-naltul cer, în zvon de psalmi cântați,
Cât pe pământul zbuciumat, mai este-o Românie.
Cum se poate?
Ai apărut ca o pasăre,
Meteorit de graţie şi de dor.
Ai declanşat în mine vrere
Şi-un binefăcător fior.
Mi-ai capturat pe loc privirea,
Cu trupu-ţi fin de trestie,
Mi-ai tulburat întreagă-mi firea.
Cum de se poate-aşa o chestie?
Că duceam şi eu pe lume
Biete ceasuri paşnice
Şi-ai făcut să mă consume
Nişte gânduri straşnice.
Te rog fă ceva, orice,
Să-mi recapăt starea bună,
Nu ştiu cum, nu ştiu cu ce
Dar salvează-mă, fii bună!
(Februarie 9, 2014)
Iți prind la piept un mărțișor
Din marile troiene, iarna plânge
Şi apa-n lacrimi-râuri plânge,
Sub soarele ce tandru scânteiază
Şi cald pământul îl îmbrăţişează.
Sclipirea soarelui mă cheamă-afară
Eu ies şi strig: Hai, vino dulce primăvară!
Înspre pădure iarăşi vreau să merg
Şi pe cărările umbroase să alerg,
Prin poienele-ți bogate să colind,
Verdele-ți în braţe, lacom să-l cuprind.
Să privesc cum vin în şir la ape,
Căprioare graţioase să se adape,
Să desluşesc cum ies şi cresc
Florile gingaşe ce te-mpodobesc.
Brebenei şi toporaşi şi sălbatice lalele,
Lăcrimioare şi cicoare şi albastre viorele
Şi peste toate tronează floare ta
Firicelul florii de "nu mă nu uita"
Care în petalele-i albastre poartă
Fiori de dragoste imaculată.
Parfumul lor speranţe poartă şi iubire
Şi aduce-n inimi caldă fericire.
Iar eu din gingăşia florilor
Îţi împletesc un splendid mărţişor,
La piept ţi-l prind, să vină peste tot,
Să ai mereu cu tine iubirea ce ţi-o port.
(Los Angeles, 1 martie 2005)
Omagierea mamelor
La Ziua Mamei – Sonetul vieţii
Trudind, Golgota vieţii am urcat,
A fost și greu, dar m-am şi bucurat.
Trecutu-a fost frumos, atât cât l-am trăit
Plantat în glasul vieţii, încet s-a ofilit.
Prezentul se trăieşte tot la fel,
Se spulberă în urmă nevăzut şi el.
Şi aşa-şi urmează viaţă, inexorabil drumul,
Ca umbra şi ca ceaţa, sau ca fumul.
Mă uit în faţă, văd, vremea mi se scurtează,
Noian de amintiri în suflet scânteiază,
De calea lungă mi-i pasul azi trudit,
Iar steaua mea se-ndreaptă, încet, spre asfinţit.
Am vrut să scriu poeme, nu fac niciun secret.
Dar ce-am putut a scrie, e doar un biet sonet.
Omagierea mamelor
Tu eşti femeia, mamă, gingaşă ca o floare
Şi azi pământul întreg se află-n sărbătoare,
Prin tine Dumnezeu a exprimat cuvântul,
Cu starea ta maternă, să moștenești pământul.
Tu ești femeia-mamă, templul zidirii ideale,
Iubire şi putere s-au dat făpturii tale.
În tine s-a întronat un suflet pe ales,
Să stăpâneşti etern, întregul univers.
Oricare sunteţi voi mame, cu farmecul sublim,
Prin voi noi vieţuim, vă preţuim şi vă iubim.
Vis de septembrie
Aud o voce ce vorbeşte-n mine
Şi sângele se tulbură în vine.
O muică sălăşluieşte în ureche,
Ascult-o şi-ai să înveţi că-mi este pereche.
Pentru frumosul vis de dans modern,
Pe drumul timpului să fim eterni.
Cu graţie dansând tango şi vals,
Twist şi rock şi ce ne-a mai rămas.
Apoi să sorbim Tot ce-I admis
Şi să poftim mărul, din pomul interzis
Cu glas domol să te îmbrac în şoapte
Şi braţ la braţ, să ne-afundăm în noapte.
Culcuş sub lună să facem pentru noi,
Şi roua de pe buze să o sorbim în doi.
A doua zi sub mângâierea razelor de soare,
Trup lângă trup, vibreze cu ardoare.
(am scris, pregătindu-mă de zbor peste ocean).
Privind Clepsidra vieții
(Părintelui Protoiereu Constantin Alecse,
la aniversare)
Nu te-am privit clepsidră pană azi
Să văd cum trupul zilelor îmi arzi,
Dar când la tâmple buchet de ghiocei apar
Și stele de amurg pe cerul meu răsar
Aș vrea ca tâmplele să fie flori străluminate
Ca fluturi prin livezi plăcut înmiresmate,
Ca și albinele în zuzet prin câmpie,
Ca seva vinului mustind în mugurii din vie.
Și-mi mai doresc să aduc și tatălui prinos,
Însămânțând în turmă iubirea de Hristos
Și, câte clipe voi mai primi din veșnicie,
Să le trăiesc cu Tatăl, Fiul și cu Duhul, în bună armonie.
La mulți și fericiți ani să ne păstoriți PC Părinte!
Cu plecăciune domnule Ion Anton
Vă venerez astăzi stimate domn,
Pentru marea-vă calitate de om,
Că de la Hermeziu la Los Angeles,
Roade de-nțelepciune ați cules!
Citindu-vă cartea înainte de tipar,
Constat că am cules-o ca pe-un dar,
De-nvățăminte, cinste, dăruire,
Pot spune, chiar, un strop de fericire.
O, Doamne, multe-a-ți tras în viață!
Și multe, poate, mai aveți în față,
Și priviți în amintiri ca într-o carte,
Prin care lumina credinței răzbate.
Sunt impresionat că v-am cunoscut,
Sunteți minunat și vă stimez mult,
Vin în fața calității D-voastre de om,
Cu plecăciune domnule Ion Anton!
Mircea Iordache
Am descoperit un om a lui Dumnezeu
(Dedicație domnului ing. Mircea Iordache)
În fapt de așteptată primăvară,
Când prind iarăși viață pom cu pom,
În lumea agitată, dezbinată și amară,
Eu am descoperit un veritabil OM !
Nu am căutat cu felinar ca Diogene,
În plină zi de soare luminată,
Ci fără a obosi nici ochi și nici sprincene
Localizatu-l-am fără efort îndată.
Din hăuri care fără fund se cască,
Din duhurile oarbe, pline de păcat,
Se poate frumusețe să se nască
Și strălucește chipu-i altruist de OM adevărat.
Când Domnul nostru pe Cruce suferea calvar,
Ca omenirea de păcat să o dezlege
Că este copleșită de infern și de coșmar
El vine pe pământ cu a iubirii lege.
Crucificat, din palme curge Sânge greu,
Așa cum profețit-a atunci la Sfânta Cină,
Calvarul lui să nască din om un Dumnezeu,
Din coasta-mpunsă, țâșnească izvorul de lumină.
Jertfindu-se Iisus, euharistic element devine,
Să-mpărtășească pe cei ce Îl așteaptă ca dar
dumnezeiesc
Să-ndestuleze omul cu-a Lui de o ființă pâine,
Pe aceia mulți ce-n lume de Dânsul flămânzesc.
Biserica ne cheamă umplând eterul de clopot tânguire,
Vestind că din adâncul întunecatei nopți,
Soldații-nmărmuriți primesc înfricoșata știre:
Hristos pătimitor, A ÎNVIAT DIN MORȚI!
(Ion Anton, Los Angeles, Sfintele Paști, 2018)
(Domnului Inginer Mircea Iordache-OMUL)
Azi sufletu-mi surâde timid și creionează,
Un univers de lume, reverberant mister.
Sunt amintiri trăite, ce-adesea înviază
Și-mi dau târcoale în juru-mi, parc-ar veni din cer.
Din pământul Dâmbrocăi de m-aș zămisli din nou,
Pe-aceleași cărări aș păși spre câmp semănat,
M-aș ruga dimineața și seara, tot la Dumnezeu,
Să mă ferească de rău și să-mi ierte păcat.
De-aș trăi din nou privațiuni ce nu le-am uitat,
În grădina mea aș sădi vise sărutate de stele.
Din suferințele ce încă nu s-au destrămat,
Aș căuta febril urmele amintirilor mele.
Din lanul vieții năpădit de zile rele
Culeg și amintiri ce-adânc mă răscolesc,
Căci frumosul zgârcit, din vremuri grele
Clădesc OMUL de mâine, puternic și-l călesc.
Și-am trecut prin filtrul minții,
Sfinte trăiri cu cei ce-i pomenesc postum:
Frații, bunicii, rudele, colegii și părinții
Și m-am oprit la o răscruce de început de drum.
Am văzut de vreme calea ce s-apuc,
Să nu mă rătăcesc, Iisus mi-a dat povața,
Să supraviețuiesc, cu ce să mă ocup,
Din umbrele lumii, se nasc zorii de viață.
De tânăr am ales, trupul a fi vindecat
Omului fără speranță ce crucea și-o poartă.
M-am aplecat spre medicină și-am învățat,
Sa-i ușurez durerea, să-i fac o blândă soartă.
Dar cum trupul nu-i stingher, are și suflet în el,
Pinteni visului am dat, din caier versul s-a născut.
Prin vers să cânt s-ajung un vajnic menestrel.
Cu aceasta viața de satisfacții s-a umplut.
Dar nu m-am oprit, că alte vreri m-au iscodit,
Din patru zări, din cer de pe pământ
Mi se șoptea că visul nu-i cu totul împlinit,
Și mă-ndemna să-mi fac un alt avânt.
Și l-am făcut, c-așa cerutu-mi-au sfinții
Să-ncerc mereu, desăvârșirea să-mi cer,
Escaladând munții și văile minții
Și să navighez mereu între pământ și cer.
Avântul mi-aduce și altceva din eter
O stea norocoasă cu care m-am născut
Și aflu ce-nseamnă a fi inginer
Și o altă lumină, din cer s-a făcut.
Și un imbold din Euterpa m-a pornit,
Să torc metafora, din caierul sufletului meu,
Nici când să nu fiu copleșit,
Să fac pe cineva ferice, declamând mereu.
Și cum elanul ce-am luat mă poartă spre vis,
Având călăuză avalanșe de-amintiri
Am ajuns de contemplu azi cărțile ce-am scris
Și nu mă mai las împins de alte porniri.
Omul, timpul, sunt o taina, sunt un mister,
Ce le descifrăm mereu.
Stând stăpân între pământ și cer.
Strajă stă la Dumnezeu OMUL și cu Crezul său.
Ion Anton, Los Angeles, 1 mai 2018
Puterea destinului
de Mircea Iordache,
dedicație PC Constantin Alecse
Tu, viața mea, mi-ai fost o odă,
Înaltă până la Dumnezeu
Și-ades te-am întrebat de vorbă
Mă întrebam: "Cine sunt eu?"
Sunt un drumeț nemuritor,
Sau, poate-o virgulă în plus?
Sunt drumul drept, cutezător,
Care conduce spre Iisus?
Și iar încerc a mă afla:
Cine sunt eu? Mi-s viața mea!
Tot ce am putut a respira,
Cu fapte strânse-n ea!
Cu anii mei, tineri, frumoși,
Purtați pe-ale ei virtuți,
Cu pașii mei cei luminoși,
Care-mi urmară calea minții.
Mulții sfinți profesori m-au școlit,
Mi-au dat lumina sfântă
Și-i port în mine ca pe-un mit,
Cu dragoste profundă!
În Anglia, America,
Slujit-am întru Domnul,
Credința a nu se strica,
Să creștinesc tot omul.
Iar de Dâmbroca, al meu sat,
Cu lacrima suspinului,
Nu voi uita, căci el mi-a dat
Puterea destinului!
Rugă la aniversare
De ce atâta grabă, Doamne,
Că nu demult, ci parcă ieri
Aveam puține primăveri,
Iar azi am un imens buchet de toamne?
Te rog mă iartă, nu cârtesc,
A-Ți mulțumi cuvintele n-ajung,
Și gândul cel nevolnic îl alung,
Dar mult îmi place, Doamne, să trăiesc!
Mi-ai dăruit belșug, mi-ai dăruit lumină,
M-ai răsfățat peste măsură.
Asupra-mi ai vegheat în viața asta dură
Să nu mă rătăcesc pe boțul ist de tină.
Ajută-mi Doamne, mă rog fierbinte Ție,
M-ai dă-mi înc-o fărâmă din timpul infinit,
Spre a mă face vrednic și bine pregătit,
De cel din urmă drum, ce va urma să fie.
Acum când liber sunt c-am încheiat cu toate,
Arată-mi calea care s-o apuc,
Ca în genunchi, prin os de rugă să-Ți aduc,
Să mă purific Doamne de păcate.
Și în final, slăvindu-Ți chipul sfânt,
Cu sufletul smerit, cu mare bucurie,
Să îmi deschizi Tu calea, ce-i pregătită mie,
Primindu-mă în ceruri de pe acest pământ.
(Los Angeles. ianuarie 2012)
Amintiri
Mereu mă cheamă amintirea spre trecut,
Din pixul meu eu picur azi cuvinte,
Comensurând ce-n viață am făcut,
Din geană slobozind o lacrimă fierbinte.
Mă reculeg. Și trist eu cumpănesc apoi,
Cum țesătura vieții se destramă.
Cum vremea toarce clipele din nou
Și toată fericirea devine ca o scamă.
Azi norii de-amintiri deasupra-mi se adună,
Ei poartă-n ei și umbre și licăr de senin.
Cuvintele-s sărace, nu reușesc să spună,
Că viața-i o furtună și o mare de suspin.
N-a fost ușor, dar cred c-am biruit,
Eu m-am luptat pe rând șapte decenii
Și acum septuagenar privesc uimit,
Trecutul bântuit de fumurii vedenii.
De drumul străbătut mi-i pasul azi trudit
Și nestemate lacrimi lunecă din gene.
Ființa mi se duce încet spre asfințit,
Prezentul mi se sfarmă și veșnicia-l cerne.
Șaptezeci (70) de toamne
Dacă-n 70 de toamne,
Zi cu nori eu n-am avut,
Mulțumescu-Ți Ție Doamne,
Mulțumesc că m-am născut!
Râd și acum cu bucurie
Și mi-i sufletul împăcat,
Sorb din cupa veseliei,
Cea din care am gustat.
De tristeți n-am avut parte,
Cupa n-a fost cu pelin,
Inima-i plină de toate,
N-a știut ce-i greu și chin.
După 70 de toamne,
De eșecuri n-am știut.
Mulțumescu-ți ție Mamă
Mulțumesc că m-ai născut!
În anul 2001 am încercat o tentativă de business aducând din România 5 sortimente de vinuri alese din podgoriile dealurilor Copoului Și în reclama cărora am trecut și câte o opinie despre vinurile respective.
Vinurile mele
1. Merlot:
Putere îți dă, o spun c-o știu,
De bei și tu din vinul rubiniu.
2. Risling italian:
Privește-mă cum am cules din soare,
Aromă și lumină și culoare!
3. Fetească regală:
Sorbește-mă și vei simți că întreaga-ți fire
Va declama poeme calde de iubire!
4. Fetească albă:
Cel ce ai trudit și ai însetat,
Poți bea acum din vinul meu curat!
5. Aligote:
De toată ziua ați gonit pe 4 roți,
Cu sete beți acum, dintru acesta toți!
Pentru vița de vie:
Tu seva-ți tragi din boțul cel de lut,
În care-și doarme somnul erou necunoscut,
Stropit din abundență cu sângele durut
De cei ce viața-și dară al Patriei tribut.
Căsuța mea ... de acolo -
Evocare a Hermeziului
(Fratelui Nicușor N Miclescu și nepotului Nae)
Te-au pustiit dușmanii ...frumoasa mea căsuță,
Sub tot aceleași streșini cum te-au zidit străbunii,
Aștept să ne întoarcem din pribegii ...drăguță.
Pustie și grădina, plâng plopii, gem salcâmii.
Prin geamuri sparte via mult uimită, întinde vrejul,
Păreții îs goii de cadre ...se cațără ușor...
Nu se mai vede jilțul în care-mi visam crezul,
De pe șindrila udă picură în pridvor.
Sunt lacrimile tale iubita mea căsuță...
Ca un oftat, prin goale odăi i-a vântul aminte,
Se plimbă și pătrunde prin tinereți, măicuță,
Și-ajunge fără vrere alături ...la morminte.
Bătrânule, te scoală, vezi cine plânge-n casă,
Se vede că mai vine vreunul printre noi...
Căci plâns amar s-aude și jalea lor m-apasă,
Să mai lăsăm mormântul, să mergem amândoi!
Se scoală-ncet părinții și tremurând alături,
Se duc mânați de dorul străvechiului cămin.
Pe-o noapte în care ceața se-așterne pâlcuri, pâlcuri,
Și aud cum curge Prutul nepăsător și lin.
Ajung și trec de-a rândul odăilor deșarte,
Unde nu sunt podele, nici urme de covoare,
Ce jale ...pustiire și cât e de departe,
Gospodăria plină de-atunci ...de-odinioară.
Ce blăstăm, bătrânico, bătu copiii noștri,
De-au pustiit chiar totul ...o fi sfârșitul lumii?
Și tremurând sărmanii în zorul dimineții
Se-ntoarnă iar în mormântul rece-al humei.
Si acum când a rămas sărac de tot ...lipit
Cu bunurile smulse de toți din casa mea,
Mi-a mai rămas nădejdea ...ce dar neprețuit!
Nădejdea mare, care nu mi-au putut fura.
Nu negreșit, nu poate muri ce-i rupt din datini
Nădejdea mea e dârză și crede-n viitor,
Când vrei a ta credință în veci să nu ți-o clatini
Te încearcă câteodată al lumii Creator.
Și atunci, când crezul meu afla-va împlinire,
În mine fiorul morții putea-va să pătrunză ...
Te-apleacă, plop uriaș ...ghicind a mea mahnire
Să te sărut cu drag ...pe fiecare frunză!
16 decembrie 1964, Mihai Negruzzi (Moș Mihai, privind disperat ce a rămas din marele conac sălaș de adăstare a pilonilor culturii romanești de un veac și jumătate)
Biserica, astăzi obiectiv turistic |
PS. Copil fiind am ajut prilejul să văd viața tihnită de la început de dezastru produs de ciuma roșie și de uneltele românești pregătite la Moscova.
|
---|
Odă satului meu
Hermeziu, leagăn cu amintiri de început,
În luncă ești născut, pe calmul mal de Prut.
Tu ești localitate de cultură plină,
Cu junimiști care au fost și care or sa vină
Nenumărați s-au perindat pe dulcele tău plai,
Mulți ne privesc acum din cer și poate chiar din rai.
În vatra ta văzut-am cum câmpiile cresc,
Natura cum reînvie, cum pomii înfloresc.
Pământ cu brazdă reavănă și afânată,
Având putere de rodire binecuvântată.
La pieptul tău m-au fascinat cântări de păsărele,
Priveam uimit cum luna fuge printre stele.
Satul meu, cum eu te știu, așa vei fi mereu,
Loc de veșnică speranță și Crez în Dumnezeu.
Când merg din Iași și până la Trifești,
Mă leagăn într-o lume desprinsă din povești
Și din Trifești în Hermeziu la mine,
Văd lanurile fremătând de spice pline.
De fac o vizită istorică și prin zăvoaie
Voi întâlni nenumărate urme de războaie,
Pământul malului de Prut e frământat
De hoardele barbare ce adesea l-au călcat.
De-i cercetezi și rănile naturii sale,
Vezi multe urme de războaie mondiale.
Cum totul, și binele și răul se încheie în rugăciune,
Mă rog la chipul Tău divin:
Mai fă Slăvite, Doamne, o minune
Ca satul meu, mereu să-l ocrotești. Amin
Ion Anton, Los Angele, Martie 2018
Iubite sat natal
Pe căi fugare și răzlețe,
Inexorabil timpul zboară,
La noi se-ntorc din tinerețe
Imagini care ne înfioară.
Cu cât îmi este azi mai bine,
Cu atât oftez mai mult
Și să mă-ntorc mereu îmi vine,
În vremuri de demult.
Gândind la satul drag al meu,
În suflet năpădesc
Mii de păreri de rău,
Ce-adânc mă răscolesc.
Eu nu m-am înstrăinat
De satul meu natal,
Ci doar m-am depărtat
În spațiul – universal.
Când des tăifăsuiesc
De anii ce s-au dus,
În mine retrăiesc
Trăiri ce au fost si nu-s.
Mă scald în Prutul lin,
Din Hermeziu iubit,
Adânci păreri de rău suspin,
De când te-am părăsit.
N-apoi ades călătoresc
Spre tine scump meleag,
Nestinsul dor să-mi ostoiesc
De când am devenit pribeag.
(Ion Anton, Los Angeles, iunie 2008)
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie
de Mihai Eminescu
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc;
Căci rămîne stînca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormîntul
Spada ta de sînge duşman fumegînd,
Şi deasupra idrei fluture cu vîntul
Visul tău de glorii falnic triumfînd,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Cînd s-aprinde sacru candida-i vîlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surîzînd,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,
El pe sînu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strînge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!
Tînără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţă în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mîndrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!
E rândul nostru să luptăm
De cei vicleni să ne-apărăm.
Că e nevoie de eroi,
Să scăpăm țara de gunoi.
Să facem ca strămoșii daci,
Chiar de trăim, un timp săraci,
Cu cei bogați, grași de belșug,
Au tot ce vor, dar nu le ajung.
Cei mulți umblând rătăcitori
In țări străine, cerșetori,
Cu suflet sterp, golit de vise
Fără virtuți, cu-ambiții stinse,
Eroi devin toți ce muncesc,
Pe tot cuprinsul românesc,
Plugari, șoferi, ori profesori,
Zidari, soldați sau scriitori.
Cum cei barbari ce năvălesc,
Sunt chiar din plaiul românesc,
Cu ăștia cum să te măsori,
Când sunt doar lepre, impostori?
Cu ajutorul celui Sfânt,
Cu eroism, curaj ne-nfrânt,
Să lupte cu acei bogați,
Să nu se lase înjugați.
Muncind, obții tot ce-ți dorești,
Nu sta trândav că putrezești.
Nu aștepta Țara să-ți dea,
De nu produci, n-are nici ea!
De vrei ca glia să-nflorească,
Cu toții trebuie să muncească
Și atunci, cei mulți care trudesc,
Obțin belșugul ce-și doresc!
Și în final cei mulți dorească,
Lui Dumnezeu să-I mulțumească!
Ion Anton, Los Angeles (Februarie 2018)
Reflecție
Nimicul în lume neadus,
În lumea asta fără de apus
Chiar de avem noi mamă, tată, frate,
Singurătatea ne însoțește-n tot și-n toate.
Lumea asta-i burdușită de sordid,
E doar un boț de lut creat stupid,
Timpul ne macină pe toți, ne piere,
Viața se spulberă mai mult în grea durere.
Nimic din noi în lume nu se alege,
Căci asta e a lumii nestrămutată lege!
(Iași, Ion Anton la 40 de ani)
Arta de a învinge
Ca soarta să o poți învinge,
Mereu să ai curajul să spui DA,
Atunci când greu nevoia te împinge
Și viața este vitregă și grea.
Să-ncerci să fii fără greșeală,
Să reușești să crezi, dar nu visând,
Când unii fără să clipească te înșeală,
Privește-adânc în ochii lor, râzând.
Să te ridici smerit, de viața te coboară,
Să poți păstra ce alții vor să alunge,
Și vei simți cum liniștea coboară,
Iar sufletul nici când nu-ti va mai plânge.
Fericit vei fi atunci când vei simți,
Că Împăratul cel Ceresc și Milostivul Tată
Și Duhul coborând te va sfinți,
De-o pace harică, cuprins vei fi pe dată.
(Ion Anton, 2016)
Dedicație
Ce-ar fi putut mai mult să-mi dea ursita,
Decât născându-mă-n aval de Perărâta?
Ce a-și fi dorit mai mult să îmi ofere Cerul,
Decât să mă botez în Prut, după Vieru?
Numai că rusul, pravoslavnic frate,
I-a înfășat tot cursul între sârme ghimpate,
Voind o lume să convingă, că pe maluri
Trăiesc de vremuri vechi, ca două neamuri.
Dar nu au putut s-ascundă fratelui de frate,
Că-n vene curge sânge de latinitate.
Că limba noastră dulce ni-i singura avere,
Prin ea noi râdem, plângem, sau gemem de durere.
În limba mamei sale, azi, un întreg popor
Își cântă bucurii sau cântece de dor.
Luptând s-aduci credința și sfântă libertate,
Bădița-al nostru drag, devii eternitate.
(Ion Anton, Los Angeles)
Replica verii
Revin zilele verii, cu brațele cu flori,
Iar eu mă plimb pe străzi cuprins de calzi fiori.
Totu-i cuprins de verde, plăcut ca un poem
Și eu deșir din tâmple al gândurilor ghem.
Plăcerea mă cuprinde, dar tu departe ești,
Noi pierdem zile bune, comete pământești.
Doresc în a renaște gingașele simțiri,
Spre a trăi în tihnă, plăcutele iubiri!
(Ion Anton 2014)
Gânduri de viață
Pe căi fugare și răzlețe,
În zbor ca frunzele de toamnă,
S-au dus fără de veste, doamnă,
Frumoșii ani de sfântă tinerețe.
Tu ai crezut că veșnicia te va ține
Și casa noastră permanență plină,
De Dumnezeu cu bunătatea Sa divină
Orbită de mult bine, uit-ai și de sine.
Ai vrut să aduni chiar stele și lumini
Să smulgi din geana străluminatei nopți
Făr-a gândi măcar de ai să poți
Să satisfaci aste utopice porniri.
Dar tu, cu simțul lacom și ocult,
Mulți ani de libertare-s mărturie,
Că ai poftit a te înfrupta, la altu-n farfurie,
Din toate ai vrut mereu, mereu mai mult.
Am încercat de multe ori să-ți spun
Că orișicât de mare-ți este graba,
Să fac să înțelegi că nu trăim degeaba,
Dar nu am putut a te opri din drum.
Și acum vei înțelege cu tristețe,
Sau poate cu regret tardiv, durut,
Ce mult frumos din viață ai pierdut,
Din viața ce are doar o tinerețe.
Mamelor române
În noapte-n agitata țară,
Nu-i nimeni cine să audă
Un glas înăbușit de mamă
Al lutului preasfântă trudă.
Pleacă-ți urechea strănepoate,
Străbunele pe voi vă cheamă
Și geme în adânc pământul
Că noaptea nu se mai destramă.
Pleacă-ți urechea strănepoate
Și ascultați-le cuvântul,
De mame ce măsoară glorii
Și ne-au făcut vestit pământul!
În pruncii lor, sperând limanul,
Străbunele turnau oțele,
Dând pilde ce înălțat-au neamul
Din noaptea vremurilor grele.
Când fumega suflarea morții
Și ardea hotarul-n zări departe
Cu duhul lor au scris pe frunza,
Dumbrăvilor o sfântă carte.
Primește o pildă strănepoate,
Ce lutul de sub noi o geme
Și rupe-ți vălul cel de ceață
Ce-ntunecă a noastră vreme.
La voi nădejdile de mâine,
Un neam din noapte și-le-ndreaptă
Și de la pruncii voștri, MAME
Seninul dimineții-așteaptă.
Cuvântul vostru e o putere,
Nebiruită nici de o lege
Și ziua visurilor noastre
Din noapte poate s-o dezlege.
Uniți-vă în gând, voi mame
Și-un gând sfințească a voastră viață
Copiii voștri să ne ducă
Lumina dincolo de ceață!
(Junimea literară III, 1906)
Ascultă-l pe Ștefan cel Mare române!
Motto: Eu vă las în grijă mare, idealul meu cel sfânt:
Să stați strajă la hotare, să păziți acest pământ.
Se-aude parc-un corn, ce sună de departe,
Din vremurile-apuse, din dincolo de moarte,
Răsună ziua-n soare, dar și-n noaptea lunii,
Se aude de sub lutul ce-nvăluie străbunii.
E cornul lui Ștefan, supranumit cel Mare,
Chemându-și fiii acasă, în vechile hotare.
Cu brațul și cu firea, când lumea a uimit,
„ATLETUL LUI HRISTOS” chiar Papa l-a numit.
Cum Mare-a fost, a fost și neînfrânt,
Iubit de Dumnezeu, considerat ca Sfânt.
Pe cal stă neclintit, scrutează larga zare,
La piept strângând Moldova, o vrea nemuritoare.
Privește bucuros și inima-i tresare,
Că frații de-o ființă-s în România Mare,
Legați prin logodire cu gloria-n mărime
S-au ridicat de-o seamă, cu a fraților-nălțime.
Cu eroism legendă, ce vremea nu l-a stins,
Urgia osmanlâie, vitejii au învins
Ei făcut-au să răsară din voirile visării,
Ca lumina Învierii, Soarele Neatârnării.
Domnului nălțându-I ruga pentru dragul său pământ,
Liniștit vrut să se întoarcă în eternul său mormânt,
Dar cum observând prezentul-l fulgeră fiorul rece
Și pe dată se-ntristează, toată bucuria-i trece.
Stă, se uită, chibzuiește, se întreabă și se miră:
Cum și după Osman Pașa, alți asupritori veniră?!
Cum, un jug de turc, habsburgic, rus, ce abia ați scuturat,
Iarăși capul într-un jug mai cu lustru-ați înjugat?
În sfârșit, el înțelege, că în trecut, odinioară,
Toți luptat-au vitejește cu dușmanul din afară,
Dar acuma, cum să lupți, cu cine să te măsori,
Când pământul vetre-i tale năpădit de impostori?
Ca lăcustele, ca norii cenușii, neîntrecuți,
Copleșitu-ne-au baronii ce-s creați și nu născuți.
Fără scrupule, sunt lacomi, parveniți, corupți, golani,
Ne-au împresurat pământul, l-au secătuit de bani.
Doar spoiți, cu capul sec, fără grăunte de știință,
AU ÎNVINS PE-AL LOR POPOR ȘI PE BUNACUVIINȚĂ.
S-au numit ambasadori, de rușine ne-au umplut,
Lumea cea civilizată nu le-a fost de încăput.
Bine se simt numai în țară, de onoare nu le pasă.
Argumente au cu carul: bani, mașini, vile și casă
Cei aleși toți sunt de-o samă,
Ei respectă protocolul, cum zice și
vechea vorbă : Cum e turcul și pistolul.
De aceea te rugăm, în 2 iulie, Ștefane,
Ascultă-ne și pe noi că noi suntem milioane!
Chiar Carpații manifestă toți un freamăt de mânie,
Numai noi vibrăm pe lume, pentru draga Românie.
Tu să-i chemi la sfat de taină, pe toți cei ce ne asupresc,
Și să le repeți s-audă UE, NATO, cum gândesc.
Și să le mai spui, Ștefane, pe-nțelesul lor deplin:
ROMÂNIA NU-I A VOASTRĂ, CI A URMAȘILOR CE VIN!
(Ion Anton, Iulie 2004)
Treceţi batalioane române, Carpaţii!
(din culegerea lui Vasile Posteucă)
Treceţi batalioane române, Carpaţii!
La arme cu frunze şi flori.
Ne-aşteaptă izbânda,
Ne-aşteaptă şi fraţii
Cu inima la trecători.
Ardealul, Crișana, Banatul ne cheamă
Nădejdea e numai în noi,
Sărută-ţi copile, părinţii şi fraţii
Şi-apoi să mergem la război.
ꞌNainte, ꞌnainte cu sabia-n mână,
Să ștergem hotarele vechi,
Ne trebuie Ardealul, Crișana, Banatul,
De-am ști că ne-ngropăm de veci.
(Los Angeles California, 1 decembrie 2015)
Cine-i vinovat?
(de Ion Anton – parafrazare după Gh. Ursachi)
Azi la toate câte-s lipsă,
Azi când am ajuns la hat,
Ce rămâne să mai facem?
Căutăm un vinovat...
Cine ne tulbură somnul
Dulce și nebuciumat?
Președintele Iohanis,
Iohanis e vinovat
Tihna el ne-a tulburat-o,
Caci dormeam de atâția ani,
Cu ce drept să ne trezească?
Treceți-l printre dușmani.
Că așa-i blestemul sorții:
Cei născuți în astă țară,
Sunt treziți din somn de moarte,
Dar ei vor s-adoarmă iar.
Poluată-i atmosfera
Și izvorul a secat,
De nu mai rodește glia
Tot Iohanis e vinovat.
Dacă nu e apă-n urbe
Și tu umbli nespălat,
De muierea face strada,
E Iohanis vinovat...
Prețul crește, marfa scade,
Bate vântul, frigu-n oase a intrat
Crește noaptea, latră câinii,
E Iohanis vinovat...
Pentru o democrație,
Ce-o cătăm de-atâția ani,
Hai voi frați din toată țara,
Să-l batem cu bolovani!
Ce programe, ce dezbateri de idei,
Azi când toți răcnesc spre toți,
De nu-i strângem pe mișei
Revenim fanarioți, dragi românii mei.
Copilul, sublimul vieții
Vi s-a născut un boț de viață,
Din taine legământ
E universul ce vă stă în față,
Ce a coborât pe acest pământ.
E sensu-omenirii întregi,
E flacăra iubirii sfinte.
Acum e timpul să înțelegi
Că ai și crucea de părinte.
Să-l ocrotiți, că e divin,
Că-i permanența voastră,
El se-ntrupează din senin
Și luminează la fereastră.
Să nu-l atingeți nici c-o floare,
C-ar fi cuprins de teamă.
E inocent și dacă-l doare,
Așteaptă zâmbetul de mamă.
Cuprins de bucurii pe față,
Că este în casa părintească,
Și-n fiecare dimineață
Aduce verva omenească.
Dedicații drept recunoștință familiei
Părintelui Protopop Constantin Alecse
Migrat-am spre libertate din „Raiul Comunist”
(Dedicație Părintelui Protoereu Constantin Alecse)
Văzând teroarea cruntă adusă de-anticrist
Visam să evadez din raiul comunist
Copil, văzând că omul pentru om devine fiară,
Tainic, un gând mă obseda cum să ies din țară.
Și asistam cum calicimea ura pe gospodar
Râvnind ca rodul muncii lor să-l fure din hambar.
Înțelegând că ajutorul coboară doar de Sus
Scrutam adesea cerul rugându-L pe Iisus.
Vedeam cum iau cu hapca și cai și boi,
Pământurile primite după Unire și Război,
Căruțe, vaci, oi, porci și toate ce-n cale apăreau,
Ce n-avuseseră nicicând prin munca lor, îi ispiteau.
Cum suferi bezna noastră Tu soare strălucit?
Cum poți să rabzi ocara, Tu, Domnul mult slăvit?
Cum fața Ta curată, Iisuse, n-o ferești,
În tină omenească nu Ți-o murdărești?
Sperând că opresiunea de pe neamul meu,
Nu poate fi salvată decât de Dumnezeu.
Cu raza Ta tot chipul Tu L-ai luminat,
În Casa Ta pe mine, de tot M-ai curățat.
Și-am găsit cărarea ce duce spre lumină,
Să Te slăvesc pe Tine Treimea cea Divină
Mi-ai încăput în suflet, Tu, cel neîncăput
Și viitorul iată, cer nou Tu L-ai făcut.
Și-am început urcușul spre Tine Domnul meu,
Urcușul spre Golgota vietii, urcușul cel mai greu.
Și pentru toate acestea, Iisuse prea iubit
Un cer de libertate azi mi L-ai dăruit.
Că Tu mi-ai fost nădejdea, în care am sperat
M-ai arătat cărarea și mult m-ai ajutat
Și vreau la bine, bine să fac și eu
Slăvit să fie în veac și Tatăl Dumnezeu.
Că sunt duhovnic, frate și cred și bun păstor.
De oi cuvântătoare a tot sfătuitor.
Slăvit să fie misterul Ceresc, Divin,
Acum și pururea și-n veci de veci. Amin!
Ion Anton, Los Angeles, Sfintele Paști, 2018
Patru dedicații, pentru 3 nepoți