Articole

 

	1. Hermeziu - Scrinul cu amintiri 2. Tu poți decide azi, Române! 3. Eminescu 4. Românul se naște poet 5. In asteptarea lui Hristos 6. Zile Apocaliptice 7. Se intoarce acasa Dumnezeu 8. Unde nu’i credinta, … este doar pustiu 9. Nu ucideti lumina! (protest - in apararea poetului Grigore Vieru) 10. Arborele Genealogic 11. Gânduri la Nașterea Domnului 12. Anatol și bădița Grigore - Poetul, magnolia si dragostea cea de toate zilele 13. Ganduri de Pasti 14. Amintiri despre Sărbătorirea Învierii Domnului în Satul Românesc al anilor '50-'60 15. Ganduri la Serbarea Hramului (2014) 16. Hristos Patimitor, Inviat si Biruitor 17. Leaganul Invierii 18. Sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti 19. Minune la Biserica Orthodoxa Romana Sf. Treime, Vinerea Mare, 2014 20. Semnul Crucii, de Parintele Constatin Galeriu 21. Aurul cenusiu, blazonul mandriei de Neam 22. De la Tsunami la Sfintele Altare 23. Urcusul spre Golgota 24. Iisuse, Domnul meu, de Tine-mi este sete 25. Marturii si Martori ai Istoriei 26. Scrisoare deschisă Primului Ministru al Guvernului României, Adrian Năstase 27. Suntem călători trecători

Hermeziu - Scrinul cu amintiri

		Din-nalt mă strigă ciocârlia, Purtând în cântul ei fiorul.  Mă cheamă Prutul, strămoşească glia, Pământ amestecat cu dorul. Şi nopţile de iarnă cheamă, Ce par a fi fără sfârşit. Întoarce­­­-te, nu-ţi fie teamă, Atâtea-aveam de povestit!...   Soarele existenţei mele a răsărit într-un loc unde s-a născut veşnicia la sat. Când amurgul nostru coboară, tot mai des întoarcem privirea sufletului scrutând răsăritul vieţii. Un moment aniversar, este la orice vârstă un prilej de bilanţ al transfor-mării visurilor în realitate. S-au mai corect spus, câte din fanteziile reveriilor noastre le-am coborât pe pământul exis-tenţial, dându-le viaţă. Într-un astfel de moment abandonez slova politicului, a faptului divers, care îmbracă tot mai des forme apocaliptice, prin grozăviile ce ni le aduc zilnic sub ochi sau la urechi, grozăvii pe care, paradoxal, le căutăm ori de câte ori deschi-dem televizorul, internetul, radioul, sau în gazetele care ne cad în mână şi doresc să picur din condeiul meu câteva mărgăritare de amintiri din vremea când satul era o oază de bunăcuviinţă, moralitate, tradiţie, credinţă şi nu în ultimul rând de cultură.

Am zis şi cultură, deoarece satul natal, cu precădere după anul 1807, a devenit un puternic leagăn de cultură pentru el şi pentru Ţară, prin deschiderea în vatra sa a unei binecuvântate familii de boieri răzeşi, cu dragoste pentru Ţară şi obşte şi cu cugete pline de cultură Familia Negruzzi.
După numele mamei scriitorului Costache Negruzzi, Sofia Hermeziu, s-a dat şi numele satului care se află la 36 km de Iaşi, spre nord, pe malul drept al Prutului. 

 

 

Această familie erudită a jucat un rol primordial în viaţa culturală a Iaşului, Moldovei, a României sec XIX şi jumătate din sec XX, până a căzut cortina întunericului comunist.
Galeria marilor personalităţi ridicate din familia Negruzzi, a deschis-o scriitorul C. Negruzzi la 1808, continuând-o cu urmaşii săi: Iacob, Leon, Ella, Mihai şi Bob Negruzzi. În jurul acestor personalităţi s-au polarizat spirite luminate ale vremii: prieteni, colaboratori, confraţi în ale scrisului, ştiinţei şi administraţiei. Prin valoarea lor culturală au organizat la Hermeziu cenacluri, şezători, serbări, spectacole de teatru, atrăgând cam tot ce avea sec XIX şi începutului celui de al XX-lea, mai valoros.

 

În lunile de vară Prutul avea cea mai liniştită curgere, iar în zona satului avea două plaje întinse, cu nisip fin şi galben, îmbietor la băile de soare. Apele Prutului aveau şi nişte calităţi deosebite fiind cu un conţinut în săruturile carbonatase de calciu şi magneziu (duritatea apei) care favorizau fierberea legumelor şi cărnurilor, spălarea rufelor, având din aceste motive acţiuni curative. Pentru aceste acţiuni, însuşi domnitorul Mihai-Vodă Sturdza a făcut o cură de sănătate timp de o lună de zile. Apa Prutului avea efecte curative şi pentru fertilitate. Flora, fauna, clima făceau din Hermeziu o oază de linişte favorabilă odihnei, creaţiei, destinderii şi unor neuitate activităţi culturale.
În minunatul parc din jurul conacului, străjuit de plopi seculari (mai străjuiesc şi azi ceea ce a mai rămas din trecutul fermecător) populat în interior de alei cu dalii colorate, garoafe şi tamarix mărginite de graţioase statui, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri.
Aceștia gândeau reorganizarea Teatrului Naţional din Iaşi sau comentau partidele de vânătoare, organizate în pădurile care înconjurau din abundenţă satul, sau în  zăvoiul din luncă. 

 

În calitatea sa de secretar al Junimii, Iacob Negruzzi, a invitat deseori membrii Societăţii Junimea să ţină şedinţele de cenaclu la conacul din Hermeziu. Cu aceste prilejuri M. Eminescu, V. Alecsandri, I. Creangă, T. Maiorescu, G. Sion, P. Carp, V. Pogor (gazda din Iaşi a Junimii), s-au plimbat pe sub bătrânii plopi, în parcul cu miros de liliac şi iasomie și au dezbătut probleme asupra lucrărilor lor.
Rude şi prieteni: T. Maiorescu, N. Ganea, C. Cerchez, N. Miclescu, Al. Donici, N. Rosetti, S. Mehedinţi, actorul N. Luchian, inegalabilul Matei Milo, au petrecut clipe frumoase la Hermeziu, în compania familiei de erudiţi oacheşi şi smoliţi la chip, dar calzi şi deschişi la suflet. Se cuvine să consemnez că această trăire de înaltă spiritualitate nu i-a îndepărtat pe boierii Negruzzi de obştea satului. Viaţa lor se desfăşura în vatra satului după toate datinile pământene româneşti (participau la slujbele religioase, posteau, se spovedeau, se împărtăşeau împreună cu sătenii). Sărbătorile se făceau cu mare adunare, nelipsind muzica, poezia, strigăturile, spectacolele, în care jucau şi ei şi unii săteni dotaţi, erau mari iubitori de veselie, râsul răsunând cristalin peste sat. Cu ţăranii se purtau părinteşte, făcând eforturi să-i scoată la lumină prin şcolire.  Doreau un ţăran instruit şi mai ales harnic. Urau lenea şi beţia, pe care le considerau cei mai mari duşmani ai omului. Ajutau pe ţăranii harnici, înzestrau tinerii căsătoriţi considerând că celula familială este garanţia trainică a vieţii de obşte. În atingerea acestor deziderate au colaborat şi s-au sprijinit pe elementele administrative locale. Spre exemplu, Generalul M. Negruzzi continua o tradiţie prin a organiza discuţii chemând la conac pe primar ca şef al administraţiei, pe jandarm numindu-l ministrul ordinei publice, pe sanitar (nu erau doctori decât la nivel de plasă) numindu-l ministrul sănătăţii, pe preot ca ministru al cultelor, pe directorul şcolii, numindu-l ministrul învăţământului şi educaţiei. Acest mod de viaţă ţinea sus ştacheta bunei cuviinţe, a hărniciei, satul având mulţi oameni gospodari, delincvenţa era o raritate, ruşinea, teama de pătare a numelui, asigurând o viaţă plină de armonie. Şi ce mai viaţă de obşte se trăia! După muncă, duminica, aproape de regulă se organizau baluri şi serbări la curte, şcoală sau pe o toloacă frumoasă, unde tineri şi bătrâni îşi îndestulau inimile şi-şi descărcau energiile de viaţă prin cântece şi voie bună.   Efervescenţa atmosferei era susţinută de zbenguiala vlăstarelor rurale-copiii.

 

Fiind cu mare dragoste de neam, boierii înşişi persiflau filfizonia, aroganţa, prostia cu masca de intelectual şi alte racile ale parveniţilor, cum a făcut-o C. Negruzzi în Fiziologia Provinţialului (Scrisoarea a IX-a). Mai mult din surse directe, ştiu că atunci când se organizau serbări, baluri, seri culturale, şezători, porţile conacului erau deschise pentru săteni care se amestecau laolaltă cu boierii şi oaspeţii, fetele dansând cu boierii şi băieţii cu fetele boierilor. Această atitudine a creat o legătură trainică între obşte şi boieri, buna cuviinţă fiind un răspuns la dragostea boierilor pentru săteni.
În tihna Hermeziului şi-a conceput scriitorul C. Negruzzi operele sale, multe din personajele sau scenele cuprinse fiind culese din viaţa satului. Însuşi Eminescu scrie în „Epigonii” la 1870 despre activitatea lui Negruzzi:

 

„Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române.
Scrise de mână cea veche a - nvăţaţilor mireni,
Moaie pana în culoarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou, iarăşi, pânzele posomorâte
Ce arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.”

 

Aşa s au născut în liniştea luncii Prutului: „Alexandru Lăpuşneanu”, „Aprodul Purice”, „Păcatele tinereţii”, „O alergare de cai”, „Doi ţărani şi cinci cârlani”, „Muza de la Burdujeni”, „Păcală şi Tândală” şi peste 27 de scrisori (foiletoane). 
Unul dintre foiletoanele sale (Scrisoarea a VII-a) a fost scrisă la anul 1839. Se ştie că la anul 1821 revoluţia Greciei şi-a avut începutul la Iaşi. După stricarea Eteriştilor la Sculeni şi Drăgăşani, ieşenii se refugiază în Bucovina şi în Basarabia. La Chişinău, două persoane i-au atras atenţia scriitorului Negruzzi. Un tânăr cu fes pe cap şi o tânără jună înaltă şi înfăşurată într- un şal negru. Junele era poetul rus Puşkin, iar juna era frumoasa grecoaică ieşeancă Calipso. Puşkin ştia ruseşte şi franţuzeşte, iar juna greceşte şi româneşte. Şi totuşi limbajul dragostei nu avea nevoie de cuvinte. În acest cadru a apărut Negruzzi, care vorbea greaca, rusa, franceza şi română, mijlocind în franceză şi rusă ceea ce îndrăgostiţii nu-şi puteau spune prin semne. Puşkin avea 22 de ani, iar frumoasa Calipso 18 ani. Deseori Negruzzi în lipsa îndrăgostiţilor citea poemul „Şalul Negru” al lui Puşkin, în care o găsea înfăşurată în minunatele versuri, pe Calipso. Se cade să vă reamintesc sfârşitul tragic al celor doi îndrăgostiţi. Puşkin a murit în duel cu cumnatul său, iar Calipso la 20 de ani merge la Mănăstirea Neamţ, travestită în băiat, este primită ca ucenic şi se călugăreşte. În 1827, la 23 de ani este găsită moartă în chilia sa, descoperindu-se că tânărul călugăr era o fată. Craniul frumoasei Calipso este şi azi în osuarul Mănăstirii Neamţ.
Mă întorc în satul Hermeziu. Într-o zi de 11 septembrie 1876 în liniştea patriarhală. Când vara se interfera cu toamna, a văzut lumina zilei o pruncă, al şaptelea copil al familiei Leon Negruzzi, băiatul scriitorului. Această pruncă va deveni la sfârşitul sec. XIX, prima femeie avocat din România şi din Estul Europei. Prin ea, femeia română a avut una dintre cele mai susţinute luptătoare pentru emanciparea femeii, ea însăşi având de suportat umilitoare discriminări în branşa ei, datorită prejudecăţilor confraţilor de breaslă care nu puteau concepe că o femeie le poate fi egală. Argumenta susţinerea emancipării femeii prin aceea că femeia are un spirit de sacrificiu mai dezvoltat ca bărbatul, este mai consecventă în atingerea ţelurilor cuplului cât şi profesional, iar biologic este înzestrată cu o rezistenţă superioară. Ca avocat n-a avut în vedere beneficiul (vezi situaţia actuală) ci a făcut din avocatură, misionarism. Gândirea ei în aplicarea balanţei dreptăţii fiind: sub soare oamenii toţi sunt egali. Dacă greşesc nu trebuie să fie circumstanţe pentru unii după cum nu trebuie să fie întregul oprobiu pentru alţii.
Satul Hermeziu a avut-o ca binefăcător nemijlocit pe Ella timp de 13 ani, când a cunoscut un nivel al învăţământului ca cel urban, dând ţării oameni de nădejde: profesori universitari, medici, ingineri, profesori, cercetători sau sportivi de performanţă. 

 

 

De la selecţionarea cadrelor didactice şi transferarea lor fără oprelişti la Hermeziu, la doctori de cel mai înalt nivel al vremii, la finanţări ale copiilor săraci dotaţi intelectual. Prin finanţarea de către Ella Negruzzi, s-a înfiinţat în Hermeziu un cămin al orfanelor de război, în care erau cazate fete care într-un atelier şcoală, cu câteva instructoare pricepute învăţau împletitul, croşetatul, croitoria, ţesutul de covoare, carpete şi alte ţesături, iar prin rotaţie erau gospodine la bucătărie, ieşind din aceste fete soţii pricepute şi mame iubitoare. Prin valorificarea articolelor create s-a ajuns ca atelierul şi căminul să se autofinanţeze. Tot Ella, împreună cu câţiva săteni, a înfiinţat Banca Izvorul. Aceasta a fost perioada interbelică când comuna Hermeziu polariza în juru-i toate comunele învecinate, pentru pregătirea tinerelor vlăstare. Ceea ce a făcut Ella atunci, a alimentat viaţa şcolară, obştească până prin anii 1960. Succesele Ellei în procesele susţinute au avut efecte răsună-toare. Spre a pildui spiritul ei extrem de democratic, este că prin anii 1930 a apărat-o într-un proces politic şi pe Ana Pauker, fără a-i intui viitorul. Când A. Pauker a ajuns ceea ce ştiţi s-a aplecat spre Ella să o ajute pentru că negruţeştii deveniseră prigoniţi. Ella, cu o demnitate de viţa ei, a refuzat-o. La 1949 s-a stins, în mizeria adusă în dar de comunism.

 

 

Despre viaţa fiecărui Negruzzi se pot scrie cărţi întregi, Pe lângă activităţile culturale, familia Negruzzi a desfăşurat şi alte activităţi.

• C. Negruzzi, pe lângă părinte al nuvelei istorice

• româneşti, a fost şi director al Teatrului Naţional din Iaşi.

• I. Negruzzi, scriitor, unul din cei cinci membri

• fondatori ai Junimii şi secretar 28 de ani al revistei Convorbiri literare.

• L. Negruzzi, scriitor, junimist, fost primar şi prefect de Iaşi.

• M. Negruzzi, scriitor, memorialist, fost primar de Iaşi

• şi rezident regal al ţinutului Prut (în Regatul Carol al II-lea).

• B. Negruzzi, scriitor de limbă franceză, tradus şi în româneşte, el însuşi traducător în franceză a numeroase pagini de literatură română. 

Ca să ilustrez cât de perfect se armoniza viaţa satului cu viaţa acestor boieri care s-au înălţat smerindu-se cu sinceră modestie şi aleasă râvnă culturală, redau testamentul lui C. Negruzzi: „Doresc a fi înmormântat la moşia mea Hermeziu, în cimitirul bisericii zidită de mine, cu preotul din sat şi cu simplitatea ce am iubit întreaga mea viaţă. Pe mormântul meu doresc să fie sădiţi mai mulţi lilieci şi salcie.”
Pentru a înţelege cât de profund era gândită necesitatea scoaterii ţăranului la lumină redau patru versuri ale unui învăţător de-al meu: 

        
„Talpa ţării, biata gloată,
Ridicând-o din nevoi,
Ridica-vom ŢARA toată,
Ridica-ne-vom pe noi!”

 

Ce adevăr sacru! Îmi cer iertare iubite cititor, dar greu mă pot opri, însă am speranţa că întorcându-mă eu, în satul natal, te-am întors şi pe tine în satul sau urbea ta, să te scalzi în lacul amintirilor spre a te primeni, ca să poţi continua lupta pe care o ducem spre a răzbi spre veşnicie.
Boierii Negruzzi ne-au lăsat cultura, biserica, şcoala (la care a fost ca revizor şcolar la 1875 însuşi M. Eminescu).

 

Ca să reliefez spiritul patriotic, dragostea de ţară a acestor minunaţi titani ai culturii, dar şi modeşti locuitori ai satului transcriu:

 

„Francez, neamţ, rus, ce firea te-a făcut
Pământul tău e bine a nu-l uita.
Oricui i-e drag locul ce l-a născut.
Eu, fraţii mei, oriunde o-i căuta
Nu mai găsesc ca dulcea Românie.
De-o şi hulesc câţi se hrănesc în ea
Corci, venetici! Dar oricum va fi, fie
Eu sunt român şi-mi place ţara mea.”
                                   (C. Negruzzi)

 

            Cu toate că au fost cei mai mari iluminişti ai sec. XIX, n-au reuşit totuşi să-i lumineze şi pe călăi. Dar călăii au reuşit să nimicească un pilon cultural care a funcţionat aproape 150 de ani.
          Privesc cu ochii memoriei undele limpezi ale Prutului. Le văd pline de istorie. Istoria unei bătălii sângeroase cu leşii şi tătarii, cu turcii, cu  ruşii şi cu toţi acei care n-au mai încăput în ţara lor.
          Tot Prutul când şi-a zvârcolit apele a scos la iveală vestigii desprinse din tăcerile pământului, care sunt de fapt rădăcinile noastre de mii de ani. Malul lui este străjuit de zăvoi. Aici, şi nicăieri în altă parte, liniştea e ca o floare sălbatică. Aici valurile au dat timpul înapoi. Cred că e singura salvare a vieţii de demult. Poate e cea mai adevărată potrivire pentru a nu se stinge fără urme glasul celor care au sfinţit cu oasele şi sângele lor pământul acestor locuri. Să le cinstim memoria, păşind cu pioşenie spre a nu le tulbura somnul.
          Referitor la Prut, Iancu Văcărescu, cu mult timp în urmă consemna:
            De unde-ţi vine numele, râu fără putere,
Ce despărţirea neamului, tu îndrăzneşti a cere?
Despărţind fraţii dai puterile-ţi neînsemnate,
Căci despărţit ori depărtat, fratele-i tot frate!,,

Apele liniştite ale vieţii Hermeziului natal ca şi apele Prutului despărţitor de neam, s-au tulburat iremediabil odată cu potopul conflagraţiei a doua mondiale şi cu încarcerarea şi a neamului românesc în „lagărul comunist” aşa cum profetic chiar şi comunişti l-au supranumit. Această ciumă roşie a reuşit să schimbe faţa şi coordonatele vieţii unei întregi planete. Păcat!  (Ion Anton, ianuarie 2004, Los Angeles, California)

La mulţi ani Ion Anton - Revista Clipa,, urează „La mulţi ani!” distinsului nostru prieten şi colaborator, cu ocazia zilei sale de naştere, Clipa

 

---

 

Tu poți decide azi, Române!
                           Trezeşte-te, ridică-te, înalţă-te

 

Mă adresez la bravii fii ai ROMÂNIEI
Cu rădăcini adânci pe tot cuprinsul gliei:
Vă spun că soarta noastră, fraţi români,
Se află-ntr-ale noastre neobosite mâini.

 

Ascultă azi îndemnul ce imnul Ţării-l poartă
„ACUM ORI NICIODATĂ CROIEŞTE-ŢI ALTĂ SOARTĂ,
LA CARE SĂ SE-NCHINE ŞI CRUZII TĂI DUŞMANI!”
Cei care te asupriră de sutele de ani.

 

Să ştii că mii de inimi ce-n unison exultă
Şi pentru ieri şi azi şi pentru mâine-l cântă.
Prin votul democratic ce stă în mâini la noi,
Putem da putregaiul la lada de gunoi.

 

Să curăţăm ograda Ţării de ciuma comunistă,
Ce a scris şase decenii istoria cea tristă,
În care toate le-au prezentat pe dos,
Minciuna, adevărul l-a-ntors cu capu-n jos.

 

Trezeşte-te o zi din somnul cel de moarte
Şi de viaţă demnă, atunci vei avea parte,
Verde culme carpatină, dulce tu picior de plai,
Unde brazii cântă-n doine suferinţa ce o ai!

 

Cheamă-ţi fiii să măsoare răul cu măsura bună 
Capăt beznei prelungite şi asupririi să o pună!
Doar atunci vom înţelege că înfrângerile ni-s 
Izvorâte din greşeala renunţărilor la vis.

 

Culmea visului s-atingi, să te împlineşti în tot.
Ai o sacră, mare şansă: SĂ EXERCIŢI  AL TĂU VOT!

(Ion Anton, California) 

---

Eminescu

Motto: Domnia Sa, Domnul acestei țări, Mihai Eminescu

(Nichita Stănescu)

Diavolul nu a ispitit niciodată pe alt diavol, ci și-a pus toată străduința sa, ca înger al întunericului, să umbrească tot ceea ce este sfânt și cu strălucire divină. Fac această remarcă deoarece Edificiul Sfânt al poetului național, Luceafărul poeziei românești, în tulburata perioadă postdecembristă, a fost împroșcat cu dejecții fals intelectuale, de nulități literare, intelectuale, erijându-se în exegeți și urinându-se la baza statuii sale.    Nevoia de simbol nu este particulară românilor. Cu atât mai mult cu cât Eminescu nu este un simbol creat, el este o valoare născută, este suflet din sufletul Neamului său, în opera sa regăsindu-se, în toate epocile, fiecare din cei care l-au citit. Despre Eminescu au scris biografii săi, dar niciodată îndeajuns. Mereu le-au rămas neexplorate sclipiri ale geniului său, pe care nu au putut să le pătrundă. Iată câteva reflecții ale unor emblematice personalități ale gândirii noastre naționale despre Eminescu:
          „Când neamul nostru nu va fi decât pulbere geologică pe pământul altor milenii, tot luna lui Eminescu îi va însenina cenușa cu lumina ei fecioară.” (Garabet Ibrăileanu.)
          „Drumurile istoriei acestei națiuni trec prin inima lui Eminescu.” (Nicolae Iorga)
          „Închipuiți-vi-l pe Eminescu la Trei Ierarhi, alături de Dimitrie Cantemir. Altul ar fi atunci sunetul acestui oraș, altele sunetele întregii Moldove, chiar al întregii țări și chiar al întregii noastre istorii.” (Geo Bogza)
„El este statuia vie-a-ntregii nații
Și marmura dura-va nesfârșit
Atâtor viitoare generații.” (Mihai Codreanu)
          „Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu și cât va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.”  (Mircea Eliade)
          În epoca lui Eminescu, traversarea Atlanticului devenind o modă pentru țările din sud-estul european, a cochetat și Eminescu, tainic, cu Indiile lui Cristofor Columb. Faptul acesta a aruncat peste ani, o punte inefabilă între poet și America. Chiar dacă Eminescu nu s-a întâlnit vreodată cu poetul și filosoful american Ralph Waldo și Emerson, în marile enciclopedii ale lumii stau alături.

 

Închin și eu o Eminesciană momentului aniversar:

 

Eu încă nu dorm somnul cel de veci,
Ci doar mă uit la lume cum se zbate
Și la răscruce de luceferi reci
Primesc mânia vântului ce pletele îmi bate.

 

De aici din tihna și liniștea cerească,
Îl rog pe Milostivul Dumnezeu,
Din câte au fost și nu mai sunt, să nască
Un nor de fulgi imaculați, peste trecutul meu.

 

Adolescente gânduri nu m-or lăsa-n uitare,
Căci zilnic soarele răsare și apune
Și nimeni nu m-a plânge-n versuri viitoare,
Ci din comoara mea de vers vor spune:

 

Coboară-n jos luceafăr blând,
Mereu veți îngâna-n visare,
Pătrunde-n inimi și in gând
La îndrăgostiți, ca o speranță mare.

 

Pe lângă plopii cei impari,
Prin Bucium de vei trece-ades,
Să îți amintești și să compari,
Că dintr-o lume-ntreagă, doar tu m-ai înțeles.

 

Trec sutele de veacuri ca niște nori pe șesuri
Și niciodată n-or să vină iară.
Pământul-i bântuit de crime și eresuri,
Cum mai rezistă oare la o așa povară?

 

Mereu se spune astăzi că omul e o lumină
Și că-n oceanul vieții cu toți trăiesc ca frați.
Murdară le e fața, ca globul cel de tină,
Ce lumea o împarte în mizeri și bogați.

 

Dar dacă, totuși, norii deși se duc
Și va ieși în luminișuri luna,
Doresc mereu aminte să v-aduc, 
Că Eminescu a fost și-o dăinui întotdeauna.
                                     (Ion Anton)

 

---

 

Românul se naște poet (sau jurnalist?)

 

Jurnalista Cristina Hermeziu		Locuitorii acestor pământuri în timp ce trudesc ca să-i smulgă roadele, sau în clipe de răgaz își cântă dorurile sau visează la un trai pe care de cele mai multe ori nu-l află niciodată. Cu atât mai mult se manifestă acest spirit când omul știe că viețuiește și calcă pe urmele înaintașilor pe umerii cărora s-a sprijinit povara culturii, vremuri imemorabile. La Hermeziu, se manifestă din plin acest fenomen, deoarece, cam  150 de ani, floarea culturii Moldovei, cu vârfuri chiar la nivel național și-au purtat pașii pe primitorul plai din lunca Prutului. Așa se face că din multe suflete locale, cuvinte potrivite se zbat să iasă la suprafață iar din unele chiar ies nestăvilite, aducând cu sine mesaje curate din firi neprihănite, așa cum izbucnește apa pură dintr-un geiser. Un asemenea exemplu îl dau prin tânăra educatoare, modelatoare de  caractere a vlăstarelor locuitorilor Hermeziului, este vorba de doamna Parachiva Burlacu. Am parafrazat afirmațiile de mai sus cu un buchet de cuvinte potrivite, în trei poezii, care oglindesc frumusețea vieții oamenilor din Hermeziu și vibrațiile din sufletele lor.

---

 

In asteptarea lui Hristos

 

Ucenicii Domnului sunt Împărtășiți de Rabuni		Timpul anului 2011, în alergarea sa spre a deveni istorie, a intrat în sprintul de final. Este primul an al deceniului doi din mileniul trei. Ca şi primul an al deceniului întâi, anul 2011 a adus lumii cataclisme naturale manifestate simultan cu trăiri spasmodice ale societăţii omeneşti. Deceniul întâi a debutat cu atacul terorist asupra Americii, atac care prin impactul său asupra relaţiilor internaţionale a zdruncinat cursul istoriei. În fiecare an al deceniului au fost frământări socio-politice interne şi internaţionale, derapaje economice şi războaie în lume.     Actele teroriste comise în fiecare an asupra ţărilor cu o bună dezvoltare economică, progres industrial şi stabilitate socială şi politică, ţări fanion în marea familie a statelor lumii, au creat stres asupra populaţiei, antagonisme sociale şi religioase, stagnări sau căderi economice şi chiar conflicte armate.

Însă anul 2011 a depăşit în convulsii sociale, dispute politice sau armate, crize economice şi devastatoare cataclisme naturale, toate nivelurile deceniului întâi. Societatea omenească a acumulat energii negative de intensitate vulcanică care au erupt creând mutaţii de nebănuit. Dezvoltarea demografică a lumii produsă aproape în progresie geometrică, decalajele economice, prăpastia imensă dintre bogaţii tot mai bogaţi şi săracii tot mai săraci şi mai mulţi, dezechilibrele majore provocate de om prin intervenţiile sale asupra naturii, cu consecinţe catastrofale pe glob, instruirea individului cu mijloace de informare fără precedent, globalizarea în curs care a creat omenirii mare libertate în deplasare şi altele, au dus la aspiraţii de o viaţă cât mai bună, nemulţumiri de conducerile vechi, devenite anacronice sau de cele noi, de cele mai multe ori alese nedemocratic sau incapabile. Toate acestea au creat frământări socio-politice cu consecinţe dezastroase, cu vărsări de sânge, căderi de guverne şi conduceri statale, cu precădere în continentul unde nu se întâmplă aproape nimic, Africa. Ecoul evenimentelor din Africa, a cuprins cu febra schimbărilor şi Europa, America Latină, Asia. Ţara noastră, România, n-a făcut excepţie de la regulă, având o clasă politică incapabilă, clientelară, pusă pe căpătuială. Lipsind oamenii de talia elitei politice româneşti din sec. 19 şi perioada interbelică morală, politică şi socială, verticalitate, demnitate, carismatică, cu dragoste de Neam şi Ţară, cele două găşti, puterea şi opoziţia sunt într-un meci continuu, de multe ori folosind lovituri sub centură şi mijloace abjecte lezând serios imaginea internă şi mai ales internaţională. Lipsa cronică şi acută de consens blochează reformele construirii unui stat de drept, unui stat modern al familiei statelor europene. Eroii negativi ai clasei politice româneşti, dacă ar arunca priviri la ceea ce se întâmplă în lume ar trebui să aibă frisoane că într-o zi vor da socoteală. Aşa cum este creştineşte, în preajma sărbătoririi a 2011 ani de la Naşterea Mântuitorului Hristos, să mulţumim Cerului pentru cele bune revărsate asupra Neamului românesc, să ne ferească de tot răul şi nevoia şi să înţelepţească Puterea şi Opoziţia spre a-şi conjugă energiile spre împlinirea binelui Naţional. Aşa să ne ajute Dumnezeu  (Viață Creștină, vol 52 issue 7-12).

---

 

Zile Apocaliptice

 

În aceste zile, în care creștinătatea se pregătește să-L întâmpine pe Iisus, aniversând a 2015-a Întrupare a Sa din Fecioară, găsește pământul însângerat și acoperit de norii negri ai urii și dezbinării. 

Apocalipsa în viziunea Sf. Ioan Evanghelistul		În fiecare an când sărbătorim coborârea Sa în lume, ne umplem sufletele cu nădejdea că Iisus vine ca Cel ce cârmuiește corabia vieţii noastre pe oceanul lumesc, învolburat de furia valurilor ispitelor, a păcatelor și a urii nemăsurate, spre limanul liniștit, binecuvântat cu armonie, toleranţă și multă iubire. Minţi înfierbântate colcăind de ură, năvălind cu voluptatea vărsării de sânge nevinovat, au dat iama în turma creștinătăţii, sfâșiind-o fără discernământ. Mulţi sunt înclinaţi să creadă că este un război al religiilor. Nimic mai fals. Este vorba de proliferarea unor exponenţi fanatici, cu suflete pustii, cu educaţie de Evul Mediu sau a unor organizaţii tribale fiind finanţaţi de discipoli ai întunericului. Deviza lor este să urască și să ucidă, provocând răni adânci societăţilor pașnice și civilizate.

Ceea ce este îngrijorător, este faptul că pe lângă acei primitivi, se găsesc aderenţi din lumea supercivilizată. În special tineri, care eșuând în aspiraţiile de viaţă, sau apartenenţa la vreo organizaţie culturală, socială, sunt ispitiţi să adere la organizaţiile malefice, anarhiste, pline de ură împotriva a tot ceea ce este civilizaţie, iubire, armonie, bună convieţuire.
În esenţă această luptă a răului împotriva binelui, este „o ciocnire a civilizaţiilor cu ne-civilizaţiile”, prin terorism.
În această atmosferă însângerată și îndoliată, însuși Sanctitatea Sa, Papa Francisc, face apel către omenirea-victimă, la unitate, front comun în lupta cu terorismul, o solidaritate cu victimele, un fel de doliu internaţional.
Islamul însuși, ca religie, propovăduiește iubirea, toleranţa, și are trei moduri de afirmare: modernistă, tradiționalistă, moderată, care se află în armonie, și condamnă cu fermitate terorismul.
În aceste vremuri bântuite de furtuni, în societate și în sufletele oamenilor, să ne ridicăm ochii și nădejdile noastre spre Cer și să-L întâmpinăm prin rugăciuni pe El, Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, să-și coboare milostivirea Sa peste omenirea pătimitoare și s-o mântuiască de ură și dezbinare, acoperind-o cu pace, armonie și iubire.

---

 

Se întoarce acasă Dumnezeu

 Motto: "Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc", Andree Marloux

În genere, expresia „să vezi și să nu crezi” este folosită în situații de derulare a senzaționalului distructiv. Dar iată, că în acest final de iunie, vara nu-ți dă numai sărutul de foc, ci te învăluie și în îmbrățișări tandre, pline de căldură paternă a universului în care ne consumăm efemera existența captivă.  

Harta României Creștine		Călătoresc pe ruta nenumăratelor canale TV, și-mi atrag atenția niște imagini derulate pe canalul rusesc din West Hollywood, R. T N. (Russian Television Novosti) și nu-mi cred ochilor ce văd și urechilor ce aud. În Moscova anului de grație 2008, în cea mai selectă sală de spectacole, în care se derulau grandioasele manifestări regizate de trepădușii regimului monopartinic, din care osanalele deșarte urcau dincolo de cer, tronează Iisus Hristos, cu imaginea Sa cât tot universul de mare, cu privirea blândă, iubitoare, ocrotitoare. Împăratul Ceresc privește și parcă nu-și cred ochilor Prigonitorii Săi, care din 1917 L-au deportat, întronizându-l pe satana, Îl readuce pe cerul pravoslavnicei Rusii. O întreagă Rusie. Anul 2008 incrustează în răbojul pravoslavnicilor, 1200 de ani de când scânteia creștinismului a aprins flacăra credinței în conștiința poporului rus.

De la 1917 materialismul ateist L-a deportat pe Dumnezeu din spațiul rusesc și al țărilor cotropite după cele două războaie mondiale care au format marele imperiu roșu. Între 1917 și 1989 s-a manifestat cea mai cumplită persecuție anticreștină, dar n-au reușit să-L alunge pe Hristos din sufletele multor mărturisitori ai Săi. Acum întreaga Rusie, reprezentată de capii armatei, ai societății civile, ai Bisericii Pravoslavnice (sute de înalți ierarhi în frunte cu P F Patriarh, Alexei), iar între ei aflându-se exponentul clasei politice, primul ministru, Vladimir Putin, înconjurat de ministerialii săi, manifestă o atitudine pioasă, evlavie, intonează muzică religioasă, rugăciuni și imnuri de slavă. După consumarea momentului de bulversare, mă cuprinde o imensă bucurie. Parcurg cu gândul retrospecții în trecutul nu foarte îndepărtat. În 1979 la Ternopol, în Ucraina, am văzut o Biserica transformată în depozit de cărți. În 1985, la Tbilisi, în Gruzia, într-o veche Biserică, funcționa o discotecă.   În roditoarea Basarabie, din 1070 de biserici și mănăstiri supraviețuitoare până în 1940 (la nici 5 milioane de locuitori), în doar 50 de ani de „rai” comunist, s-au salvat numai 192 de biserici și două mănăstiri. Chiar și acestea nedemolate n-au slujit ca locaș de întâlnire a omului cu Dumnezeu, ci ca depozite de cereale. Odată cu destrămarea marelui imperiu al întunericului, fiii lui Dumnezeu, descătușați din strânsoarea lanțurilor lui antihrist, au început să-L redescopere pe Ziditorul firii umane. Asistând la această emulație spirituală a prigonitorilor lui Dumnezeu, ne umplem de bucurie. Ne amintim că rușii, în concurență duhovnicească cu grecii, au fost aceia care au răspândit sămânța evlaviei, îmbogățind rodirea dreptei credințe. După căderea comunismului, efectuând o călătorie la muntele Athos, am văzut regresul celei mai mari mănăstiri aghiorite, care la începutul sec. XX avea o viață de obște de 2000 de călugări. Aici a fost deportat Dumnezeu și candela credinței a luminat în toată perioada întunericului comunist.  Întorcându-se acasă Dumnezeu, flacăra credinței s-a aprins în toate locașurile de închinăciune, în casele și inimile înfometate de evlavie. Nu trebuie să uităm că în America, ortodoxismul a pătruns, via Alaska, prin jertfele credincioșilor de etnie rusă.  Imaginile în care, prin proiecții imense, s-au succedat Sfânta Treime, Maica Domnului, Sfinți jertfiți pentru mântuirea omenirii, mi-au sugerat o paralelă între Apostolul Pavel, care dintru-n prigonitor înverșunat a lui Iisus Hristos, pe drumul Damascului s-a convertit, devenind cel mai mare apostol al Neamurilor și exponențial al puterii ruse care din prigonitor, se întoarce cu fața spre Tatăl Ceresc, plecându-și genunchii și înălțându-I rugăciuni de iertare și imnuri de slavă. Așa să-i ajute Dumnezeu! 

---

 

Unde nu-i credință, … este doar pustiu

 

Nevoia omului de a crede, este rădăcina lui în viață de zi cu zi. Credința străbate calea spre suflet prin două din cele cinci simțuri fundamentale ale omului; auzul și văzul. Auzul primește cuvântul vorbit, iar văzul cuvântul scris. Cuvântul vorbit îl auzim acolo unde oamenii vin să se întâlnească cu Dumnezeu, în Biserică. Cuvântul scris menit să ne hrănească duhovnicește, îl găsim în Cartea Cărților - Sfânta Scriptură.   

Cum aplecarea spre Biblie este ceva mai anevoioasă, presupunând știința de a citi, timp și înțelegerea de a pătrunde adâncimea pilduitoare a cuvântului biblic, ne rămâne ascultarea în Biserică a vestirii cuvântului lui Dumnezeu.

		Acum când avem la îndemână atâtea mijloace prin care cuvântul lui Dumnezeu poate ajunge la noi, depinde de noi și numai de noi, dacă îi deschidem larg ușile sufletului nostru. Aceste uși trebuie să fie deschise permanent pentru ca sufletul să primească apa vie - cuvântul lui Dumnezeu. Inamicul cel mai vârtos al credinței este necredința care împresoară omul, mai mult din voia lui liberă de a se lega pe sine de lucrurile cele deșarte și trecătoare, de a trăi o viață de senzații ieftine și efemere, în loc să-și grijească cu temeinicie duhovnicească sufletul, care este nemuritor și care ii va asigura viața veșnică.

Credita omului trebuie să fie continuă. O etapă aparte în viața lui este perioada premergătoare zilelor în care Fiul Omului împlinește misiunea pământeană de salvare a omenirii din prăpastia păcatelor, prin jertfa supremă - a pătimit, batjocorit, a murit crucificat, a fost îngropat și a Înviat. Zilele postului înainte de Paști, reprezintă cele 40 de zile pe care Le-a postit Mântuitorul în pustie, înainte de săptămâna Patimilor Sale. În fond ce este postul? Este un urcuș spre dumnezeire. Este lupta continuă a sufletului cu trupul. Deci râvna sufletului de a posti se împlinește după puterea trupului de a se supune privațiunilor de postire. Pentru că postire înseamnă în primul rând înfrânare, paza minții și a gurii. Acestea le putem săvârși prin ne-pătimire, smerenie, ascultare, blândețe, răbdare, multă iertare, dragostea de aproapele. Acestea sunt veșmintele credinței și le putem împlini hrănindu-ne sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu. Cum însă acesta îl aflăm în Sfânta Biserica, prin mijlocirea vocii pastorului turmei credincioșilor – preotul - trebuie că în aceasta să ne ostoim mai vârtos foamea și setea duhovnicească cu învățăturile Bisericii. Sfânta Liturghie este jertfa pentru răscumpărarea lumii. La fiecare Liturghie Iisus Hristos se jertfește spre a ridica păcatele noastre. Pentru aceasta omenirea Îi datorează dragoste și ascultarea cuvântului adus de la Tatăl. Toată învățătură Bisericii are roade bogate atunci când creștinul împletește vorba cu fapta, adică atunci când vorba făptuiește și fapta vorbește De aceea se zice că omul este cunoscut după faptele sale, iar acestea să fie numai dintre acelea bine plăcute lui Dumnezeu. Când intrăm în postul mare sufletul nostru poate fi împovărat de multe păcate. Ca să întâmpinăm luminată zi a Învierii cu sufletul sănătos, trebuie să-l curățim de păcate prin spovedanie. Taina Spovedaniei este o baie duhovnicească prin care sufletele se spală de otrava păcatelor. Pentru aceasta noi trebuie să mărturisim drept faptele grele care ne apasă sufletul. De aceea înaintea duhovnicului, când ne mărturisim, noi trebuie să ne sfâșiem cu căință inimile noastre și nu hainele fizice. Cu sufletul vindecat putem primi prin Împărtășanie, doctoria supremă, Sfânta Cuminecătură. Acum, trupul in care sălășluiește un suflet vindecat, poate întâmpina pe Hristos Cel Înviat. Acum putem spera ca Lumina lui Hristos să lumineze și casele noastre, vestind lumii că Fiul lui Dumnezeu a Înviat din morți.                   

Să aveți o postire ușoară și spornică! Sa aveți o postire usoara si spornica.

---

 

Nu ucideti lumina! (protest)
(in apararea poetului Grigore Vieru)

 

Hălăduind pe internet, m-am împiedecat de o știre care m-a bulversat. Numele Simbolului de cultură și patriotism al Neamului, Grigore Vieru, este asociat cu un cuvânt odios, spion. Am citit de mai multe ori necrezându-mi ochilor, frazele rudimentare care incriminau fără nici un argument și cred că am înțeles despre ce este vorba.

		Ceea ce nu au reușit cei cu care Apostolul Neamului se lupta de o viață, am în vedere ultimele tentative de a-l lichida fizic, se încearcă acum printr-un atac la reduta lui psihică, împroșcându-l cu ghiulele otrăvite cu secreție politică. Și dacă în lupta lui cu dușmanul din afară a folosit arma cuvântului ferm, având drept scut naționalismul redutabil, cu liota de viermi politici nu și-a propus niciodată să lupte. Nu și-a propus, deoarece idealurile lui Grigore Vieru nu sunt politice. Iubirea de tot ce este strămoșesc - românesc; limba, credința, cultura, tradiții, identitate națională, dragoste de glie, dorința de unitate națională, acestea sunt idealurile lui.

 Numai de-ar fi gândit cineva altfel, pentru cel care dragostea de țară și tot ceea ce este românesc, este rațiunea lui de a fi și deja ar fi comis o blasfemie. Dar să mai și pronunți cuvinte pe care Grigore Vieru, nu le are nici în lexiconul limbajului său și să le și traduci în fapte!

Totuși în surda lupta politică, din subsolul conștiințelor patriotice, se încearcă a fi folosit ca un cal troian, cu care formațiunile politice încearcă să spargă redutele adversarilor și, de ce nu, să-și facă reclamă politică.
Dacă ați atenta la liniștea spirituală, la universul plin de altruism al acestui titan al culturii, care este fericit numai în măsura în care neamul său este fericit, riscați stimați politicieni să rămâneți pe întuneric.
Grigore Vieru și alții ca el din stirpea moldavă, sunt flăcările care luminează destinul unui neam, care alimentează speranța, în mai bine, cu fructele culturii cu care se hrănesc toți cei de-un neam.
Faceți pasul înapoi și nu mânjiți cu manevrele voastre politice un OM care zice unei muște, soră și unui țânțar, frate, darămite să mai și uneltească împotriva fraților săi pentru care respiră, iubește și există. 

---

 

Arborele Genealogic

Motto: "Cea mai bună poezie despre luna mai, se scrie iarna la gura sobei. Cel mai adânc patriotism, îl simți când ești departe de Țară" - Henrich Heine

 

În rândurile care urmează mi-am propus să consemnez câteva idei despre românii din jurul României. Dar nu despre românii exilați sau autoexilați, nu despre românii care și-au luat lumea-n cap pentru a-și asigura un trai mai decent prin muncă grea și umilire, datorită haosului și dezinteresului clasei politice de acasă, care de 19 ani, fără rușine, fără scrupule, se luptă la vârf pentru cauze imunde, neavând timpul și conștiința să se aplece asupra problemelor Țării, pentru a căror rezolvare au fost aleși. Mă voi referi la românii care din timpuri de letopiseț au fost aruncați în afară granițelor Țării și care și-au înfipt adânc rădăcinile în pământuri străine, dar în inimile cărora sălășluiește o dragoste de limbă, credință, cultură și tradiții, mistuitoare. Aceste semințe de Neam au rodit departe de Țară și și-au înfipt viguros rădăcinile în hotare străine, rezistând de sute de ani cumplitelor furtuni de deznaționalizare, asimilare și chiar suprimare.

 

 

În sufletele acestor fii răzlețiți ai Țării, arde dragostea de Neam și Țară cu o intensitate de nedescris și aș zice că aceste simțiri definesc noțiunea reală de patriotism și de dragoste de glia străbună. Ideea de a scrie acest eseu mi-a fost inspirată de parcurgerea textului și bogăției de imagini a unei cărți-album, născută din adâncă trăire de conștiința de Neam a unui frate român de peste Prut, adică din Basarabia, Dr. Vasile Șoimaru. Precizez că autorul este de peste Prut, tocmai pentru a întări sensul motto-ului prezentului eseu. Un român cu vatra strămoșească sub picioare sau mai cu seama plătit cu bani mulți din buzunarul obștii, pentru a se ocupa de problemele fraților aruncați de vicisitudinile vremurilor în afara hotarelor Țării, n-a avut impulsul și nici conștiința datoriei de a se apleca asupra spațiilor din afara etnogenezei sale. Autorul albumului a avut impulsul dragostei de Neam ca timp de 5 ani să parcurgă vreo 100000 de km. și să coboare spre adâncurile istoriei naționale Domnia sa a înțeles că nu numai istoria a fost nedreaptă cu noi, ci și geografia genealogiei este nedreaptă. Ca un adevărat explorator V. Șoimaru a călcat pe cont propriu în nordul Bucovinei, zona Cernăuți, în Maramureșul istoric, apoi la sud pe țărmul Marii Negre în străvechile sate și orașe moldovenești din regiunea Odessa - Ucraina. A călcat pe urmele înaintașilor săi, Theodor Burada, Anton Golopenția și Dimitrie Gusti și cum era firesc, a depășit granițele cunoașterii lor, pătrunzând în zone neexplorate. A investigat satele istro-române din Croația, a vizitat satele moldovenești din Caucazul de nord al Rusiei. S-a abătut în Banatul Sârbesc, în valea Timocului, apoi în Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, unde semințele bune ale etniei românești au germinat și au dat tulpini viguroase de românism. Să nu se creadă că exploratorul a fost întâmpinat cu pâine și sare de către naționalitățile în pământurile cărora viețuiesc români. Furtunile care bântuie asupra conaționalilor din spațiile externe, sunt mai năprasnice, dar tocmai acest aspect i-a înnobilat pe frații noștri să fie mai viguroși, de o mai înaltă simțire patriotică, iar în sufletele lor să ardă veșnic candela dorului de Țară. Ei nu râvnesc să părăsească locurile străine, care cu veacurile le-au devenit natale, dar le place ca inimile lor să bată la unison cu ale milioanelor de frați din și dinafară granițelor țării. Ei nu au așteptat și nu așteaptă nimic de la alții, ci, cu o râvna demnă de suflete mari, și-au zidit lăcașuri de credință de o arhitectură monumentală, școli, case de cultură, muzee naționale și frumoase gospodării în stil românesc, au conservat cu sfințenie elementele identității strămoșești, pe care le îmbracă cu mândrie, generație după generație. Prin aceasta ei se transformă, în jurul spațiului geografic românesc în adevărate făclii de viață și tradiție românească. Intrând în posesia acestei minunate cărți-album, iubite cititor, vei întâlni un întreg univers românesc, purificat și sfințit de vitregia vremurilor și înfrumusețându-l nespus. Dacă rândurile de față au trezit cuiva interesul, găsiți între coperțile unei cărți imagini pe care cuvintele sunt neputincioase a le exprima. Această carte-album poate fi procurată de la editura Prometeu din Chișinău.

---

 

Gânduri la Nașterea Domnului

 

		Când ultimele zile ale anului se rostogolesc în eternitate, tot bunul creștin se oprește din goana lui nebună spre plinirea celor lumești și se reculege în fața Evenimentului Divin - Nașterea Domnului. Desigur, comercianții conferă acestui planetar eveniment, conotații comerciale, dar nimeni, chiar cu cea mai obscură ignoranță, nu poate umbri măreția Celui care a coborât pe pământ pentru mântuirea omenirii. Mulți, chiar prea mulți, Îl primesc și acum pe Pruncul Iisus cu indiferență sau ostilitatea cu care a fost întâmpinat la coborârea Sa pe pământ.  Dar cei care au înțeles că Iisus nu a venit să schimbe Legea, ci să o împlinească, Îl primesc cu dragostea și bucuria cu care a venit pe pământ. Iisus este Simbolul Iubirii, Mesagerul Împăcării, Duhul Adevărului, Mângâietorul mulțimii oropsite, Vistierul Bunătății și ca dumnezeire Dătătorul de Viață. Cu cât revarsă asupra omenirii mai multă bunătate, cu atât va fi mai aspru la judecata faptelor celor care au gustat din nemărginita Sa bunătate. Să ne înscriem în ceata magilor care L-au întâmpinat pe Pruncul Iisus, închinându-I-se ca semn al recunoașterii măreției Sale și vestind lumii că s-a născut Mesia pentru a mântui lumea de păcate și a semăna dragostea între oameni.

Să nu îmbrăcăm în haine de sărbătoare numai casele și trupurile noastre, ci să grijim și să îmbogățim în trăire sufletele noastre, care sunt cel mai de preț dar al Sfintei Treimi, locatarul vremelnic al templului creației dumnezeiești, după chipul și asemănarea Sa, care este omul. Am exprimat și eu în versuri câteva speranțe la marea sărbătoare a Nașterii Fiului lui Dumnezeu.

---

 

Poetul, magnolia si dragostea cea de toate zilele
Anatol și bădița Grigore

... Apoi au venit si Sarbatorile Craciunului cu Colinde si cu Badita Grigore...
Echipa de colindatori, in frunte cu neobositul Preot Constantin Alecse, era gata de plecare.
- Si eu cu voi - se auzi vocea timida a lui Badita Grigore, pe care il luasem doar cu cateva ore mai devreme de pe aeroportul international din Los Angeles.

- Poate te odihnesti un pic, Badita Grigore ii zic - dupa douasprezece ore neintrerupte de zbor...

Anatol Resmeritza și Grigore Vieru (interviu TV)		- Vreau sa-i cunosc pe fratii mei romani din California. Sa-i colind impreuna cu voi... sa ne bucuram... Auzind ca si Badita Grigore merge cu colindul, s-au alaturat si cativa artisti din ansamblul "Timisul", care tocmai se afla intr-o vizita - turneu pe la noi. Deabea am incaput cu totii intr-un microbus si alte masini. ... Intram in casele gospodarilor romani si ii colindam frumos. Gazdele se uitau mirati si neincrezatori spre Poet. De recunoscut il recunosteau ei cu totii dar sa creadă ca-i chiar el cu adevarat - si chiar la ei in casa ... era peste puterile lor sa creada. Numai copilasii - il recunosteau dintr-o data si credeau... veneau chiar la el cu "Albinuta" in maini... Poetul - se apleca, ii mangaia pe crestet, apoi soptea fiecaruia ceva tainic la ureche. Nu stiu cu ce fel de cuvinte maiestre le soptea el taina ceia, de-i facea sa le sclipeasca ochisorii de bucurie.

Poetul se bucura si radea impreuna cu ei, fericit si el ca un copil...
Cred ca acele momente erau de fapt, clipele lui solare. Iubea si era iubit de copilasi.
Dragostea...
- Hai sa vedem o minune Anatol!
M-a luat de mana si am coborat in fuga scarile. Apoi am alergat catre poarta ce da spre trotuarul bulevardului din fata locuintei mele. Era o dimineata senina si calda, pe la mijloc de ianuarie, cand prind sa infloreasca magnoliile in California.
Si ea -era acolo- in mijlocul trotuarului, plina de flori, asteptandu-l pe POET.
... Magnolia...
A inconjurat-o de cateva ori, privindu-i fascinat coroana batuta cu flori si mangaindu-i tulpina cu un fel de gingasie, pe care, numai Badita Grigore putea s-o aiba.
EA, tandra, i-a acceptat mangaierea si l-a iubit pe loc, pentru totdeauna.
Dragostea...
... Afland, cat de mult iubesc poezia lui Adrian Paunescu si, mai ales, cat de mult pretuiesc tot ce a facut poetul cu cenaclul "Flacara" pe timpurile cand cei mai multi vedeau lumea din jur numai in rosu, Badita Grigore mi-a zis cu tristete:
- Esti unul dintre foarte putinii, care vorbesc astazi cu dragoste despre acest mare poet. Toti se intrec a-l judeca pe nedrept si chiar, a-l condamna pentru niste fapte, de care poetul nu a avut vreodata si nu are stire... vrei sa vorbesti cu el un pic? ... are nevoie de sustinere morala mai mult ca oricand ... o sa se bucure Adrian...
A format numarul de la Bucuresti al lui Paunescu. Afland despre ce era vorba, Paunescu, care tocmai vorbea de la alt telefon cu Tudor Gheorghe -Haiducul Bard din Craiova- a unit, numai el stie cum, cele trei legaturi telefonice in una singura: Los Angeles - Bucuresti - Craiova.
... A fost cea mai dulce si cea mai frumoasa "Teleconferinta", cum a "botezat-o" atunci, pe loc, Adrian Paunescu, din viata mea.
Am vorbit, am spus glume, am ras, am cantat am visat impreuna, cum intr-o zi, o sa ne intalnim si o sa cant cu Tudor "Poezie cantata" intr-un spectacol nemaipomenit si unic, iar Adrian o sa faca comentarii, asa cum numai Adrian Paunescu stie sa faca...
Vorbeam cu doi oameni foarte dragi si apropiati sufletului meu, doi oameni, cu care nu ma intalnisem si nu ne vorbisem niciodata pana atunci...
Badita Grigore asculta si zambea cu zambetul cela al lui ...
El ne cunostea bine pe toti trei si ne iubea foarte mult.
... Dragostea.
... Cand am coborat din avion pe aeroportul din Otopeni si am pasit pentru prima data pe pamantul PATRIEI mele necunoscute, am simtit cum de emotii mi se moaie picioarele. Badita Grigore care ma astepta impreuna cu o sama de prieteni in sala de asteptari, m-a luat usurel de bratul stang -si mie mi s-au muiat picioarele, cand am pasit pentru prima data pe pamantul TARII,- zice. O sa treaca, Anatol... De celalalt brat ma sprijinea prietenul Ion Anton. El se tinea tare pe picioare. Era iesean...
... A doua zi, Badita Grigore m-a luat sa-mi arate "Calea Victoriei" din Bucuresti. Am chemat un taxi. Cand l-a vazut pe Poet, soferul a palit la fata, apoi de fericire s-a inrosit ca para focului.
- Domnule Poet! ... Doamne! ... Ce noroc ... unde vreti sa va duc, Domnule Poet?
- Vreau sa arat fratelui Anatol "Calea Victoriei".
- S-a facut, ... Domnule Poet... Numaidecat...
Cand am ajuns, soferul a refuzat categoric sa ia bani de la Poet. In schimb s-a apropiat, a ingenunchiat si i-a sarutat Poetului mana.
- Sunt rasplatit - a zis. Sa va dea Dumnezeu multa sanatate! Si sa ne traiti Domnule Poet! ...
Apoi, fericit, a urcat la volan si a plecat...
Dragostea ...
... Apoi l-au zarit trecatorii...
Se apropiau cate unul, cate trei, mai multi...
Veneau in fata lui, se inchinau si-i sarutau mana. Batrani, femei, tineri, intelectuali, muncitori, studenti si mai ales taranii veniti de la tara. Duminica - zi de targ la Bucuresti...
Asa si nu a mai putut sa-mi arate "Calea Victoriei" Badita. Dar nu mi-a parut rau atunci, cum nu-mi pare rau nici azi. Pentru ca am vazut in schimb altceva, ceva, mult mai mult decat o simpla admiratie gen "Hollywood" pentru Poet.
- Parca nu ai fi numai Poetul, ci si marele preot al neamului Dacic de pe timpurile lui Buerebista, Badita Grigore, - ii zic.
- Ei stiu ca-i iubesc foarte mult, si-mi dau in schimb, toata dragostea si tot respectul lor. Inzecit mi-o dau, Anatol...
Dragostea...
... La Putna a venit lume de pe lume din toate colturile tarii si de peste oceane.
Au venit sa sarbatoreasca luminoasa amintire a Marelui Stefan al Moldovei. Multa armata, multa securitate, politie, ... inalte oficialitati, inalti prelati...
Am iesit cu Badita Grigore pe strada centrala si pare-se ca, unica, care taie oraselul in doua, de la un capat la celalalt. De cum l-au vazut, au prins a veni catre el.
Valuri dupa valuri. In cateva minute, strada in jurul nostru, s-a umplut de lume.
Traficul rutier, foarte intens in acele ore, s-a blocat din ambele parti. Lumea a format pe loc un fel de rand. Veneau la el, ii sarutau mana... Poetul, il intreba pe fiecare cum il cheama, apoi le scria cu mana lui numele pe cartile, hartile, ilustratele ori simple pagini rupte dintr-un caiet pentru "autograf" si le semna, dupa mai multe cuvinte cu urari de bine, simplu: Gr. Vieru.
Asa a trecut o ora, au trecut doua, trei...
Veneau, ii sarutau mana, primeau "Autograful", il strangeau la piept ca pe un odor de mare pret si plecau fericiti ca si-au primit "Tainul" de dragoste de la Poetul si Marele lor Preot.
In tot acest rastimp n-am auzit nici o voce furioasa de sofer injurand ori clacsonand, nici un ostean din multa armata, nici un politist ori jandarm n-a incercat sa imprastie lumea ca sa deblocheze traficul...
Politistii ostenii, jandarmii si soferii, asteptau si ei cuminti in rand sa-si primeasca "Tainul" lor de dragoste de la Badita Grigore.
Dragostea ...
... Nimic asemanator la Chisinau, in Republica "Moldoveneasca".
Mergeam cu Badita Grigore pe Bulevardul central al capitalei. Valuri de lume veneau din fata, valuri ne ajungeau si ne intreceau din spate... Cand ne vedeau, plecau ochii in jos ori si-i indreptau voit intr-o parte. Din cand in cand, auzeam franturi de conversatii intr-o limba straina si rece... Nici un cuvant in limba pe care Poetul a iubit-o atat de mult si a aparat-o.
Niciunul nu s-a uitat spre noi, niciunul nu ne-a salutat, nimeni nu s-a apropiat sa-i sarute Poetului mana...
Paseam amandoi tacuti, singurateci si tristi...
Doi straini, intr-un oras instrainat si dusmanos...
Ah, Dragostea...
... Priveam DVD-ul cu spectacolul de omagiere a celor saptezeci de ani de la nasterea Poetului, pe care mi l-a trimis Badita Grigore prin preabunul si preablandul nostru prieten Florin Carlan, de la New York.
... Inflorea tremurator
o Magnolie,
Si zicea, ca mor, ca mor,
o Magnolie...
Am dat sunetul la maxim si am deschis larg usa...
- Auzi ce frumos a mai scris Badita Grigore despre tine, Magnolia!?...
Auzi ce frumos mai canta Angela Similea?!
Despre tine canta. Magnolia!...
A auzit. Dimineata am gasit-o cu cateva buchetele de flori, imprastiate cochet prin coroana desfrunzita.
- Magnoliile nu infloresc niciodata Toamna...
Ce-ai facut Magnolie?...
Dragostea.
... Cand am auzit cumplita veste, l-am sunat pe badita Ion Ungureanu.
- Ce e? Cum e, Badita Ioane?
- Nu e bine Anatol... Parca sunt niste sanse... Dar... putine.
Plangea Badita Ion... plangeam si eu la celalalt capat al pamantului... plangea si Tezeu cu noi... Ce puteam face?
Spre dimineata, am auzit la televizor o voce grava anuntand: S-a stins din viata POETUL GRIGORE VIERU, cel mai mare poet...
Inlacrimat, am iesit afara pe scari...
- Stii Magnolia... Badita Grigore al nostru nu mai este... s-a dus Badita Grigore... s-a stins...
Magnolia stia. De data asta, n-a mai inflorit, desi eram in a doua jumatate a lunii ianuarie...

... Inchid ochii si-l vad pe Badita Grigore pasind fara graba, pe o raza dreapta de lumina, fara de sfarsit parca...
De fapt, nici nu e o raza, ci un drum desemnat de atotputernicul creator a toate, numai pentru EL, Badita Grigore - POETUL si MARELE PREOT al Neamului si e facut acest drum, numai din lumina, dragoste, liniste si pace. Stiu -la capatul drumului- Luceafarul, asteapta rabdator sa-i revina lacrima pe obraz... Badita Grigore....
Iar pe de o parte si alta a Drumului, doua siruri nesfarsite de magnolii inflorite, toate semanand leit cu magnolia ceia...
Poetul, se apropie zambitor de cate una admirandu-i coroana batuta cu flori, o inconjoara mangaindu-i tulpina cu gingasie, apoi se opreste ascultand concentrat. Vrea sa desluseasca ceva, acuma greu de deslusit ... E strigatul meu soptit.
La revedere, Badita Grigore! ... Pe Curand...
Anatol Razmerita, Los Angeles, California, 02.08. 09

---

 

Gânduri de Paști

 

Pentru creștinii în sufletele cărora nu s-au ofilit  credința,  tradițiile, obiceiurile, Sfintele Paști este o sărbătoare de referință. Zilele Paștilor pun în fața credincioșilor o multitudine de obligații, trăiri, acțiuni. Desigur că toate acestea nu sunt controlate de legi juridice pământene. Toate sunt podoabe ale sufletului și trupului nostru cu care ne îmbrăcăm, fiecare după credință, și puterea de voință care ne stăpânește. Podoabele sufletului sunt multe și  Biserica prin vocea slujitorilor săi, le pomenește mereu, dar cu precădere la poarta Postului Mare, care premerge Paștile. Nu mi-am propus să dezvolt acest aspect, ci doar să pomenesc trei dintre podoabe ca fiind cele mai importante și care definesc profilul de credință al creștinului. Este vorba despre post, rugăciune și despre paza minții. Cu aceste trei precepte înarmați ne putem pregăti sufletul pentru întâlnirea din noaptea Învierii cu Cel  care a pătimit, a murit și a înviat, pentru a ne aduce mântuirea. La zilele Paștilor, când   slobozim din noi bucuria învierii lui Iisus, se ajunge cu truda luptei cu noi înșine, pentru că atunci când dăm voință primim putere. Manifestarea bucuriei este cu atât mai înălțătoare cu cât drumul pe care am călătorit prin Postul Mare a fost presărat cu florile faptelor bune și a curățirii trupului și sufletului de povara păcatelor.

 

Fie Crăciun, fie Paști, Ospitalitatea la ea acasă	Masa e plină la toate sărbătorile praznicale	Mâncăruri tradiționale moldovenești	Poftiți la masă; bun-venit în Basarabia!

 Ce am scris mai sus, sunt trăsături pe care majoritatea covârșitoare a creștinilor români le trăiau intens, înainte ca ciuma roșie să otrăvească  florile credinței și tradiției și să inunde sufletele traumatizate cu ciulinii ateismului sau indiferenței față  de divinitate. Așadar să vă spun celor tineri și să vă reamintesc mai vârstnicilor, ce însemna Pastile pentru oricare creștin. De la copilul care abia deschidea ochii în perceperea vieții și până la bătrânul pregătit în fiecare clipă să fie chemat la Dumnezeu, Postul Mare și zilele Paștilor constituiau o profundă trăire în Hristos și o imensă bucurie. Cum zilele Paștilor cad, de regulă, primăvară, intensitatea trăirii întâlnirii cu Iisus era amplificată fericit de reînvierea naturii la viață, după hibernare. Se sincronizau în acest fel acțiunile gospodărești cu trezirea la viață a tot ceea ce ne înconjoară, cu dragostea și tradiția de a-L întâmpina cât mai bine pregătiți duhovnicește pe Cel înviat din morți. Se producea o curățenie a gospodăriei, a trupului și în special a sufletului. Toate, dinlăuntru și dinafară, trebuiau să reflecte bucuria Învierii.  Dar ca  să ajungem la Înviere, drumul era anevoios și-l puteam parcurge numai cu credință lucrătoare. Podoabele credinței lucrătoare sunt nenumărate, dar câteva trebuiesc pomenite: smerenia, înfrânarea, îndelunga răbdare și dragostea, deopotrivă pentru toți semenii noștri, indiferent de convingerile lor religioase. Ca să poți dobândi aceste podoabe era absolut necesar să te descarci de păcate. Aceasta se făcea prin Taina Spovedaniei, cu pecetea Sfintei Cuminecături. La această despătimire și descărcare a poverii păcatelor, participau cu mic cu mare fără excepție. Mare ușurare simțeam când reușeam să ne înfrânăm de la multe ispite și ne lepădam prin spovedanie de păcatele totuși săvârșite.
          Venea Săptămâna Patimilor, când prin slujbele de denii, scoaterea Sfântului Epitaf (joi), Prohodul și îngroparea (vineri) ajungeam în fața Învierii, cel mai mare eveniment creștinesc - Învierea Domnului Iisus. Fără a folosi figuri de stil gratuite, amintesc că toată suflarea și natura înconjurătoare erau pline de Taina Învierii. Cu creștinească bucurie a credinței ce-o purtăm prin flacăra Duhului Sfânt în templul pământesc, care este trupul nostru, trebuie să pomenesc că noaptea Învierii, pe locul unde a fost îngropat Iisus, lumina Învierii coboară cu adevărat din Cer, minune care se petrece în fiecare an și numai în Biserica Ortodoxă construită pe mormântul  Mântuitorului.  Minunea a creat controverse din partea necredincioșilor, fiind sever controlată și speculată ateist ca șarlatanie, dar n-a putut fi oprită să se manifeste în final, fiind recunoscută că atare.
          La începutul slujbei Învierii, în urma rugăciunilor înălțate către Dumnezeu de soborul Patriarhilor, cu o sfințenie sporită, care slujesc, coboară o flacăra imaterială care aprinde lumânările acestora fiind împărțită apoi miilor de credincioși participanți prin chemarea divină „Veniți de luați lumină! Lumina lui Hristos, luminează tuturor.” După Înviere începeau derularea tradițiilor și obiceiurilor pascale, care nu erau puține. Credință populară se interferează cu credința creștină, sărbătoarea Paștilor fiind plină de alegorii. Într-adevăr glasul ultimei dintre fericirile liturgice parcă răsună în toate cele trei zile ale Paștilor: „Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri.” Desigur că sensul chemării era de a ne veseli și bucura cu sufletul și cu conștiința noastră duhovnicească, că Iisus a înviat din morți. La sărbătorile de Paști farmecul naturii amplifică bucuria sărbătorii. Nu lipseau jocurile distractive, balurile, serbările, tradiționalele  leagăne (scrâncioburi) în care se roteau copii, tineri și bătrâni, fiecare având câte o credință izvorâtă din legende înghițite de vreme. După Sfintele Paști, creștinul pășea în viața ce urma, întărit, ușurat de povara păcatelor, cu sentimentul despătimirii.
          Chiar biologic postirea are un imens rol de eliberare a corpului de multe toxine, prevenind sau vindecând multe din slăbiciunile trupului. Am folosit în descrierea mea timpul trecut, dragă cititorule, deoarece la timpul prezent despre aceste bucurii ale trăirii în Hristos, nu se mai poate vorbi decât izolat prin mijlocirea comunităților sau din cărți. Și este o mare tragedie pentru lumea creștină deoarece lumea sau poporul care-și pierd limba, credința, tradițiile, cultura își pierde identitatea și vine de niciunde și se îndreaptă spre nicăieri. De aceea este necesar să ne întoarcem la Hristos Cel Înviat și să întâmpinăm Învierea cu bucuria de a o vesti prin, HRISTOS A ÎNVIAT! 

---

 

Amintiri despre Sărbătorirea Învierii Domnului în Satul Românesc al anilor '50 -'60

(Protopop Constantin Alecse: Biserica copilăriei mele)

 

„Nu-mi dau bine seama de unde mi-a venit atâta drag de Biserică şi de credinţa în Dumnezeu. Poate că Sfânta Treime a sădit în mine gena acestei credinţe, dar sigur ştiu că strămoşii şi moşii mei au trăit în frică şi credinţă creştină, faţă de Cel de Sus.

Tot timpul copilăriei am admirat pioşenia părinţilor mei şi am fost atras de Biserică şi de toate canoanele bisericeşti. Chiar dacă uneori am fost marginalizat şi chiar bruscat pentru „apucăturile” mele, am mers la Biserică şi m-am rugat. „Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!” Aşa erau vremurile atunci, sau aşa zisele cutume ateiste.

Eram copil şi mă lăsam prins şi eu, ca alţi copii, în plasa plăcerilor specifice copilăriei, dar când era vorba de Biserică, nu prea mai aveam puncte comune.

Veniți să primiți lumină		Cele mai frumoase amintiri din anii copilăriei le păstrez în tezaurul meu eclesiastic şi anume participarea la: slujbele duminicale; slujbele din săptămâna patimilor; slujba Învierii, la Sfintele Paşti, care începea pe la miezul nopţii şi doream să fie fără sfârşit. Dascălii bisericii, presbiterii veneraţi ai satului, rezemaţi cu coatele de spetezele stranelor, parcă se întreceau, între ei şi pe ei înşişi, în intonarea canonului „Ziua Învierii”, care în sine-şi dura cam 2 ore, înainte de începerea Liturghiei Pascale, care şi ea dura vre-o 2 ore. Prin zori-de-zi, înainte de răsăritul soarelui, obosiţi, dar şi încărcaţi de harul Învierii, cu lumânări şi candele aprinse, fiecare credincios se îndrepta spre casa lui, pentru a se odihni câteva ceasuri, după care, pe la orele prânzului să revină iarăşi la biserică pentru slujba celei de a doua Învieri.

Era ceva magic, absolut divin, să vezi o mare de lumini ieşind din biserică, mergând pe sub clopotniţă. Ajunşi în uliţă, oamenii o luau unii la dreapta, alţii la stânga, mergând gânditori şi cu speranţe că Iisus le-a ascultat slava şi rugile.

La o sărbătoare de Sfintele Paşti, când am ajuns la capătul uliţei, la şosea, privind înapoi, am văzut cum uliţa principală a satului deveniseră, chiar şi numai pentru o jumătate de ceas, din zori de zi, ca un “bulevard feeric luminat”, fără artificii şi lămpi electrice, ci numai cu lumânări si candele sfinte. Realizam că Chemarea lui Iisus: „Veniţi de luaţi lumină!” a fost primită cu credinţă şi luminile Lui ne luminau, divin, uliţele satului. Îmi venea să strig dimpreună cu cântarea liturgică:”Paştele Domnului, Paştele…!”.

Tot aşa de plăcute, sufletului meu, erau deniile din Săptămăna Sfintelor Pătimiri. Tresar şi acum, amintindu-mi de slujba deniei din Joia Mare, când preotul ne citea din scripturi (cele 12 evanghelii), sau din Vinerea Sfântă, când credincioşii cântau în balconul bisericii, îngereşte, ritualul plângerilor (prohodul Domnului Hristos).

Sunt convins că până si profesorii şcolii, care aveau misiuni ateiste, sub pretextul venirii la biserică pentru a nota care dintre şcolarii participă la slujba prohodului şi să-i pedepsească prin scoaterea la Careul Şcolii, pentru abateri de la conduita comunistă, simţeau fiori la o astfel de cutremurătoare slujbă divină.
Impresionante amintiri am şi de la “Paştele Blajinilor”, care se sărbătoreşte în ziua de luni, după Duminica Tomii. Din raţiuni practice “Paştele Blajinilor”, la noi în sat, se sărbătorea în Duminica Tomii. Ţărăncile noastre: bunici, mame şi surori, în straie de sărbătoare, aduceau la biserică în coşuri frumos decorate cu pânze şi ştergare înflorate, bunătăţi ca la Paşte: ouă roşii, cozonaci, pască şi alte bunătăţi culinare pascale. Le aşezau pe aleea bisericii, dintre clopotniţă şi intrarea în biserică, lăsând un culoar, astfel ca Părintele, la sfârşitul Liturghiei, să vină afară şi să le binecuvânteze. Coşurile cu bunătăţi pascale erau în memoria celor răposaţi. Praznicul mai este cunoscut şi sub numele de Prohoade, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor şi este cea mai importantă dintre toate zilele în care se comemorează morţii şi li se dă de pomană.
SURSA: Monografia Satului D\mbroca - Curcubeu peste Timp - Repete Monografice, Editura Accent Print, 2013 (paginile 193-194) - www.dambroca.com

---

A 75-a Aniversare		Gânduri la Serbarea Hramului  (2014)   (celor de vârstă a treia.)   Fiecare comunitate, indiferent de credința ce o are își înalță un locaș de rugăciune. În această direcție se înscriu și comunitățile românești. Spre deosebire de tradiția din perimetrul Țării, unde locașurile de închinăciune, îndeobște, sunt ridicate de ctitori domni sau boieri cu dare de mâna, obștea contribuind de-a lungul vremii la întreținerea, renovarea, extinderea adiacentelor, sau înfrumusețarea lor.  Aș exemplifica pentru ctitori domnitori astfel: când zici Putna sau Neamț spui Ștefan cel Mare și Sfânt (care de fapt a ctitorit 40 de biserici..); când zici Trei Ierarhi spui Vasile Lupu, de zici Galata, spui Petru Șchiopu, de zici Bistrița, spui Alexandru cel Bun, de zici Curtea de Argeș spui Matei Basarab, etc. În afara granițelor țării, cu mici excepții, bisericile sunt durate prin râvna membrilor comunităților care-și doresc un locaș de închinăciune, ca o necesitate, unde să-și exprime dragostea față de Dumnezeu și Împărăția Sa, își manifestă tradițiile și le conservă transmițându-și urmașilor credința strămoșească și își ostoiesc dorul de Țară. De asemenea, bisericile sunt acelea care au apărat de-a lungul vremurilor flacăra credinței, unitatea ființei naționale și au fost marile focare de cultură. În jurul bisericilor s-au format bastioane de apărare – cetățile, care au stat neclintite în fața năvălitorilor, aproape 2000 de ani, până la descoperirea armelor de distrugere în masă și prepararea războaielor în laboratoarele armelor sofisticate.

Rolul bisericilor în afara țării, este și acela de nuclee naționale, în jurul cărora se formează puternicele comunități, în care membrii acestora își manifestă tradițiile culturale, își etalează personalitatea, continuitatea, își marchează tradițiile creștinești  (botez, cununie, înmormântare, parastas), consti-tuie cetăți de educație religioasă și laică.

În credința ortodoxă, fiecare biserică își alege un sfânt protector, încă de la punerea pietrei de temelie. Acest sfânt sau grup de sfinți, sau grup de evenimente sacre din viață Împărăției lui Dumnezeu, este sărbătorit anual printr-o mare serbare care se numește Hram. La această serbare participă sau ar trebui să participe toată suflarea comunității, membrii acesteia având calitatea de gazde și invitând în același timp toate comunitățile accesibile.
Biserica comunității noastre are înalta cinste de a avea ca protectoare chiar Treimea Cea de o Ființă. Adică, Însuși Dumnezeu Tatăl Ceresc, Iisus Hristos - Fiul Mântuitor și Sfântul Duh, trimis de Tatăl la Fiul să ne sfințească și să ne mântuiască.

 

Aniversarea Bisericii "Sfânta Treime" la 75 de ani

 

La weekend-ul din 7-9 iunie 2014, au avut loc evenimentele legate de cea de a 75-a Aniversare a Bisericii Ortodoxe Române „Sfânta Treime" din Los Angeles, California, în prezența IPS Sale Arhiepiscopul +Nathaniel (Vatra Românească) - În fotografia de mai sus: parte dintre participanții la aniversare, fotografiați cu Vlădica IPS Sa +Nathaniel, parohul locului, pc protopop Constantin Alecse, consulul general al României, Eugen Chivu și măicuțele de la mânăstirea „Sf. Barbara”, din Santa Paula, California.    Înaltul Ierarh și-a aniversat 74 de ani de viață, într-un periplu duhovnicesc pe coasta de vest.

În acest an, odată cu Coborârea Sfântului Duh (Cincizecimea, sau Rusaliile), zi în care Biserica „Sfânta Treime” și-a sărbătorit Hramul, s-au împlinit și 75 de ani de ființare a parohiei. Ca un corolar, cele două evenimente s-au prăznuit sub patronajul Înaltului Ierarh, Preasfințitul Arhiepiscop Nathaniel, Întâistătătorul Episcopiei noastre din America și Canada, cu reședința la Vatra Românească-Michigan.

În cele 12 zile cât a fost oaspetele câtorva parohii de pe Coasta Pacifică, a fost însoțit de P.C. Părinte Protoiereu Constantin Alecse, care este și parohul Bisericii „Sfanta Treime” din Los Angeles.

La rândul său P.C.P. Constatntin Alecse, a sărbătorit și aniversarea a 32 ani de păstorire în Parohia „Sfânta Treime” și 30 ani în calitate de Protopop, al parohiilor de pe Coasta Pacifică. (A pornit slujirea în 1984, cu trei biserici și o misiune, iar la momentul prezent, averea spirituală este de 18 locașuri de închinăciune, plus o mânăstire).

La organizarea și desfășurarea ceremoniilor, pentru cele patru evenimente, și-au adus contribuția: Consiliul Parohial, sub președenția domnului Răzvan Jercan, Reuniunea Doamnelor, sub președenția doamnei Geta Jercan și sub directa îndumare a P.C.P. Constatntin Alecse            

Manifestările de sărbătorire au debutat cu slujbele de preamărire a Sfintei Treimi, în cele trei ipostaze: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Astfel, sâmbătă 7 iunie, când a fost și pomenirea morților, sau Moșii de vară, s-a oficiat Utrenia, orele 9, continuată cu Sfânta Liturghie, orele 10, în care s-au înălțat rugăciuni de pomenire a fondatorilor, care au făcut posibilă existența bisericii, continuând cu pomenirea morților în parastasele de obște.  A urmat Vecernia cea mare a Rusaliilor, la orele 6 p.m.  După Vecernie,  a avut loc o cina informală cu I.P.S. Arhiepiscop Nathaniel.

Duminica 8 iunie – Rusaliile

• Slujba Utreniei, urmată de Sfânta Liturghie Arhierească

• După înveșmântarea Vlădicului, a avut loc hirotonisirea întru citeț și ipodiacon a teologului Ioan-Bogdan Daniliuc-Rigney.

• Sfânta Liturghie Arhierească s-a bucurat de o participare plină de încărcătură duhovnicească.

• A urmat un cuvânt de învățătură al Inaltului Ierarh.

Imagine de la banchet		Doamnele de la bucătărie

 

Manifestările de cinstire a Sfintei Treimi, sub patronajul Inaltului Ierarh s-au înscris ca o nouă pagină în consistenta istorie a Sfintei Biserici, drept o mărturie vie a credinței noastre dreptmăritoare, moștenire din moși-strămoși și adusă în încărcătura sufletelor noastre, pline de nădejde și credință, la poposirea pe primitorul pământ al Americii. După slujbă s-au făcut fotografii pentru calendarul „Solia-2015”.

---

 

Hristos Pătimitor, Înviat și Biruitor

(Sfintele Paști 2007, la Biserica Sf. Treime, Los Angeles)

 

Toată suflarea, turmă și pastor, am dorit că Marea Sărbătoare a Învierii Mântuitorului, să fie un examen de conștiință și fapte, spre mântuirea noastră. 
Din timp, pastorul comunității românești de la Biserica Sf. Treime, P.C.P Protoiereu Constantin Alecse, a făcut cunoscut prin paginile revistei parohiale „Viața Creștină”, programul slujbelor bisericești din Marele Post al Paștilor - 2007. 

Golgota Domnului, Golgota Creștinului		După parcurgerea slujbelor din primele 6 săptămâni, accentul este pus pe serviciile divine din Săptămâna Patimilor, când prin participarea fizică și duhovnicească, ÎL însoțim pe Mântuitorul pe Drumul Calvarului.  Intensitatea trăirii duhov-nicești cunoaște trepte superioare, începând din Miercurea Mare, când a avut loc Sf. Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite (dimineața), continuând cu slujba Sf. Maslu (seara) și toate cele sacerdotale, premergătoare Învierii. În Joia Mare, are loc Liturghia Sf. Vasile cel Mare, și sfințirea „paștilor”, seara săvârșindu-se slujba deniei celor 12 Sf. Evanghelii. Vine Vinerea Mare care debutează cu Slujba Ceasurilor, urmată de Vecernia Pătimirilor și scoaterea Sf. Epitaf. Seara a avut loc impresionanta și înălțătoarea înmormântare, cân-tându-se Prohodul, în cuvinte care leagă Cerul de Pământ, împlinindu-se proorocirea înmormântării Celui care va Învia a 3-a zi.

În Sâmbăta Patimilor, valuri de credincioși, copii și adulți, s-au spovedit, și în cadrul Sf. Liturghie a Sf. Vasile cel Mare, ce a urmat, s-au cuminecat cu Trupul și Sângele Domnului Hristos. De altfel, în întreagă Săptămâna Mare, precum și pe întreaga perioadă a Postului Mare, a avut loc o intensă activitatea de participare a credincioșilor la slujbe, precum și la Tainele Sf. Spovedanii și a Cuminecăturii. 

Hristos a Înviat!		Ceea ce este de apreciat și de un real optimism duhovnicesc este căutarea de către tineri a casei Domnului făcându-ne să credem că Drumul mântuirii este căutat de generațiile care vin. Și iată-ne în așteptarea marelui eveniment al Învierii. Curtea bisericii unde a fost săvârșită Slujba Învierii, s-a umplut cu sute de credincioși în doar câteva ore. Toți s-au oprit din goana spre cele lumești și au venit să primească bine-cuvântarea și Lumina Învierii.           Sacrosanta Slujbă a Învierii a fost oficiată de P .C .P Protoiereu Constantin Alecse, coslujitor fiind P.C.Pr. Virgil Anton, răspunsurile liturgice fiind date de vocea unică a bas-baritonului Gabriel Vamvulescu. Toți trăiesc marea bucurie a Învierii Domnului, iar lumina și mila lui Dumnezeu se revarsă asupra lumii. Întreaga natură ia parte la Marea Sărbătoare. Întunericul s-a risipit, moartea a fost învinsă, Lumina a țâșnit din mormânt prin chemarea, „Veniți de luați lumină!…, Lumina lui Hristos, luminează tuturor”.

La finele Slujbei Învierii, co-slujitorii, urmați de mulțime, în procesiune, au înconjurat biserica de 3 ori cântând imnul pascal „Hristos a Înviat”. În biserică, slujba a continuat cu utrenia (canonul) pascal și Sfânta Liturghie a Paștilor. Peste câteva ore, la orele prânzului, în aceeași Zi a Paștilor, s-a săvârșit Vecernia Pascală („slujba celei de a doua înviere”), în cadrul căreia s-a citit Sf. Evanghelie în mai multe limbi străine. 

În fiecare an după celebrarea Învierii, începem o viață nouă, trăită în Hristos.

Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi		Pe parcursul postului am săvârșit despătimirea, luptându-ne cu ispitele, ne-am deșertat sufletul în Taina Sfintei Spovedanii, am primit Sfânta Euharistie, am coborât cu Hristos în mormânt spre a cunoaște bucuria înnoirii Lui prin Învierea Lui. Sfânta Înviere ne dăruiește certitudinea că viața va continua și va fi mai adâncă în Acela care ne-a creat și ne-a mântuit. De aceea Învierea Domnului este pentru noi mai mult decât o Sărbătoare, este bucuria de a cunoaște viața de veci prin Hristos și împreună cu EL. După încercarea duhovnicească cu energiile spirituale ale Învierii, a venit momentul bucuriei și veseliei, celebrând Marea Taină a Învierii. Consiliul Parohial, Reuniunea Doamnelor, sub purtarea de grijă a P.C. Pr. Paroh Constantin Alecse, au organizat un binecuvântat banchet într-un entuziasm duhovnicesc, sărbătorindu-se bucuria Învierii. Agapa respectivă a reunit peste 150 de dornici de a celebra Învierea Domnului în sânul marii familii, parohia Sf. Treime

Doritorii de comuniune românească s-au adunat în marea sală parohială sorbind acordurile muzicale ale trupei formată din Mitică Grigoruț și Marian Milita, instrumentiști și soliști vocali, cu participare extraordinară a bas-baritonului Gabriel Vamvulescu.
Sub impulsul armoniilor muzicale, buna dispoziție a atins momente înălțătoare de ritm și de voie bună.
Antrenul a fost susținut de un meniu bogat, acompaniat de un bar pentru toate pretențiile. Întâlnirea de suflet a fraților români a fost onorată de prezența Domnului Consul General din Los Angeles , D-l Cătălin Ghenea, împreună cu Dna Georgeta Ghenea și cu fiul George-Philippe, un promițător dansator.   După peste 6 ore de bună dispoziție, agapa s-a încheiat cu regretul că bucuriile sunt rare și se consumă mai repede decât am dori noi.
Un fenomen demn de apreciat a fost gestul familiei Victoria și Anatol Resmeritza, care prin inițiativă și dinamism au polarizat peste 25 de frați basarabeni comeseni, realizând o adevărată UNIRE de limbă, credință, tradiții și dragoste de neam. La reușita atmosferei descrise, și-au adus aportul Reuniunea Doamnelor prin președinta ei, d-na Geta Jercan, d-na Preoteasa Elena Alecse, d-na Mariana Cadia, cu fiica și nepoata, d-na Elena Bobonea, D-na Andreea Drăguț, d-na Livia Literat (președinta consiliului) și mulți alții, pe care Bunul Dumnezeu i-a înregistrat deja în Împărăția Cerurilor. În mod special se cuvine a menționa aici pe d-l Constantin Jercan și soția sa Getta, care au făcut marea majoritate a cumpărăturilor pentru banchet, au pregătit, alături de cei menționați mai sus întregul banchet, asigurând astfel un binemeritat succes tuturor activităților pascale. Desigur că toată pregătirea decorului ambiental, ca dintotdeauna, a fost realizată de familia Năstacă și Ioan Cociuban, administratorii Bisericii. Mulți au fost cei care au ajutat la reușita sărbătorii Învierii, dar numai Bunul Dumnezeu îi va pomeni pe toți.

---

 

Leagănul Invierii

 

Peste pământul pustiit de suflarea de moarte a crivățului și îmbrățișarea de gheață a gerurilor, primăvară suflă Duh Sfânt. Nemișcarea este cuprinsă de viață. Seva inertă începe să curgă prin venele naturii și sub sărutul cald al soarelui și al luminii, se transformă în sângele verde. Năvalnic începe să pulseze în covorul care îmbracă goliciunea pământului. De efortul facerii natura asudă mărgăritare de rouă, care în diminețile timpurii se regăsesc în creuzetul climateric, în toate cele trei stări de agregare, într-un eutectic sublim. Sunt zilele începutului de primăvară, când într-o singură zi putem întâlni trei anotimpuri. Sub lințoliul nopții, iarna nu vrea să se dea bătută și se mai furișează uneori, cuprinzând universul cu îmbrățișarea-i de gheață. La ivirea astrului zilei, suflul iernii se retrage, vărsând potop de lacrimi după isprava-i nocturnă.  

		Strălucirea caldă a soarelui aduce trezirea la viață a regnului vegetal și animal. Animația capătă o intensitate deosebită, explozia vieții cunoscând ritmuri galopante. Peste zi când soarele se apropie de pământ, aripa verii fâlfâie peste întreaga creație a Divinității. Suflul de viață, adus de sosirea primăverii, ne induce regretul că noi, oamenii, care suntem în centrul creației armoniilor cosmice, nu murim toamna, pentru că în fiecare primăvară, asemenea naturii, să revenim la viață tineri și entuziaști. Una dintre podoabele primăverii sunt copacii. Aceste făclii ale pământului, au viață, pentru ca noi să avem viață în toate cele patru anotimpuri ale anului.

Toamna, când la dezbrăcarea hlamidei frunzișului, prin policromia ce o capătă fiecare copac, atât pe ramuri, cât și pe covorul din jur, se creează tablouri imense, de o rară frumusețe, din care talentul uman se inspiră. Rămași goi, prin lira ramurilor pleșuve, vânturile aspre ale iernii cântă doine de jale și de dor. Tot aceste făclii, sacrificate, ii încălzește fizic pe oameni, pentru a traversa vicisitudinile temperaturilor de iarnă.

Descătușați din strânsoarea de moarte a iernii, suflul cald al primăverii, înseamnă suflare de viață. Prin bogăția tinerelor ramuri și a frunzelor, adierile primăverii, înalță ode Învierii la viață a naturii și cântă dulci simfonii, sau orchestrează chemările de dragoste prin cântece de păsărele. În acest anotimp al Învierii naturii la viață, Cel venit pe pământ pentru a împlini proorocirea, urmează Drumul calvarului, moare crucificat, sfințind prin aceasta crucea, este îngropat și înviază a treia zi.   Leagănul împliniri tainei Sfintei Învieri, este leagănul învierii mamei natura. Învierea Mântuitorului este ca o binecuvântare, o apoteoză a învierii naturii. Natura însăși cântă imnuri de slavă prin toată firea ei, primăvară fiind uvertura Învierii, cântecele de dragoste și de slavă ale întregii Creații umplând văzduhul, glorificându-L pe Cel Răstignit și Înviat din morți. Cuprinși și noi, oamenii, de sfințenia jertfei împlinite de Fiul lui Dumnezeu, să ne bucurăm, să fim mai buni, mai umani, conștienți de călătoria noastră efemeră pe pământ și să aducem slavă Celui Înviat din morți, prin fapte bine plăcute Lui. 

---

 

Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți 
Motto:  O prietenie adevărată este, în viață, ceea ce este o oază în pustiu.  

In prietenie inima si mintea se contopesc intr-un tot unitar, se identifica cu vointa si dorinta de a fi alaturi de semeni. Aceasta reprezinta, de altfel, o trasatura esentiala de personalitate, de a fi om al comunitatii. Sau extragand esentialul din definitia altruismului: "sunt fericit numai in masura in care imi fac semenii fericiti ".

 

Icoana Sfinților din Închisorile Comuniste

 

Iar a-ti face semenii fericiti inseamna sa le oferi tot ceea ce ar putea fi bun, frumos si adevarat pentru ei. Intreaga viata a omului altruist este o pleodarie pentru o astfel de atitudine valorica. Un astfel de om il vei afla permanent cu mana intinsa oferind totul, fara sa astepte sa primeasca ceva in schimb. Sub semnul valorilor morale, etice, omul prieten trebuie sa le cultive incepand de la cea religioasa la cea civica, de la cea estetica la cea politica. Credinta in oameni isi are izvorul si se contureaza din credinta pe care o are fiecare in valorile scripturistice in trinitate si in esenta in Atottiitorul Dumnezeu. Aceasta te duce ca oamenii in majoritatea lor sunt cinstiti si buni. Afirmand aceasta ma duce gandul la un aforism al lui Goethe: "Sa fii caritabil si bun ca numai aceasta ne deosebeste de toate fiintele pe care le cunoastem". Cititorule, sa nu afisezi zambetul amar, ironic provocat de neoameni care profita in lumea aceasta de neostenitatea si credulitatea pura a celor care sunt oameni. Aceasta meteahna trebuie sa ne faca sa devenim mai perseverenti in a fi caritabili si buni cu semenii nostri, in a iubi ca pe noi insine. Sa ne rugam pentru izbavirea de apucaturile care ii stigmatizeaza, sa se regaseasca pe sine si sa paseasca pe calea mantuirii. Omul prieten, trebuie sa mmanifeste in faptele sale virtutile teologice: CREDINA, NADEJDEA si DRADOSTEA. Implinindu-le pe acestea va urca la treptele virtutilor cardinale: INTELEPCIUNEA, DREPTATEA, BARBATIA, CUMPATAREA. Inarmati cu aceste virtuti putem imbratisa aproapele nostru cu prietenie si dragoste.

---

 

Minunea de la Biserica Orthodoxă Română Sfânta Treime

Vinerea Mare, 2014

 

Nor de lumină și binecu-vântare, deasupra baldachinu-lui. 

		Vinerea Mare, 2014 - Un nor s-a pogorât peste Sfântul Baldachin (Mormântul Domnu-lui), în timp ce părintele coslu-jitor Constantin Iustin Capsa citea Sfânta Evanghelie. Miracol, sau nu, numai Dumnezeu știe.           O credincioasă a bisericii, Maria (Mary) Comboianu, mi-a prezentat o fotografie pe care domnia sa a făcut-o în Vinerea Mare (2014), la Slujba Vecerniei, în care s-a oficiat scoaterea și amplasarea Sfântului Epitaf pe „Mormântul Domnului” (sfântul baldachin), amplasat în mijlocul bisericii.          În imagine, este vorba de o lumină (ca un nor luminos ce s-a pogorât deasupra Sfântului Mormânt), în timp ce părintele coslujitor, preotul Iustin Capșa, citea Sfânta Evanghelie.

M-am cutremurat la vederea acelei fotografii, fiindcă am asemuit acel nor cu lumina de pe muntele Tabor, la schimbarea la Față a Mântuitorului. Gândul m-a purtat de îndată la cuvintele Sfântului Grigorie Palama care spunea: "Este lumina necreată, neapusă şi neînvinsă şi transcede orice timp şi veac şi aceasta este, socotesc, moştenirea celor mântuiţi".
Am simțit că și noi, nevrednicii slujitori și credincioși, de la biserica Sfânta Treime din Los Angeles, eram martorii minunii harului (norului) lui Dumnezeu ce ni s-a împărtășit în momentul punerii în Mormânt a Mântuitorului, prin pogorârea peste biserica noastră din cerul cel sfânt și dumnezeiesc a unui nor deosebit, a harului lui Dumnezeu. Cel puțin asta este credința, convingerea mea. Fiecare, însă, poate să creadă ce dorește.

---

 

Semnul Crucii
de Parintele Constatin Galeriu

 

		Jertfă și altar de jertfă, crucea este în același timp semnul lui Hristos și al creștinismului. Este, după Sfânta Scriptură, "Semnul Fiului Omului".           Atunci se va arăta pe cer Semnul Fiului Omului, spune Mântuitorul însuși (Matei 24-30).           Biserica a văzut în acest Semn crucea Domnului. Către această înțelegere ne conduc mărturisirile Sfintei Scripturi. Așa, de pildă, semnele săvârșite de Moise prin toiagul lui (Ieșire 4,8-18), care apare o închipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, când proorocul aude „treci prin mijlocul cetății prin Ierusalim și însemnează prin semnul tău, adică a crucii („iatau” în alfabetul vechi grec avea exact semnul crucii), pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lor!” (Iez.9-4).            În Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon, întâmpinând pe Iisus în templu, rostește către Maica Lui Prea Sfânta Fecioară: Aceasta este ca un semn care va stârni împo-trivire (Luca 2-34), sminteala crucii. Semn de împotrivire, adică ceea ce va numi Sfântul Pavel: "sminteala crucii".

          Tălmăcind împreună cuvintele profetice ale Domnului: „soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stele vor cădea. Și atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24, 29-30).
          Sfântul Ioan Gură de Aur observa cu adâncă pătrundere: „cât de mare este puterea crucii? crucea este mai strălucitoare decât soarele și decât luna, să nu te minunezi că Domnul vine purtând Crucea! După cum a făcut cu Toma arătând semnul cuielor și rănilor, ...tot astfel și atunci va arăta rănile și crucea ca să arate că acesta a fost răstignit”. Crucea este deci semnul identității lui Hristos, după care îl recunoaște.”

---

 

Aurul cenusiu, blazonul mandriei de Neam
Motto: "Suntem stejari cu radacini adanci in lut".

 

Din noi se dăltuiesc catapetesme și altare,
Cu fruntea ramurilor contemplăm spre soare.
Acel ce ne-a creat, murind, a vrut
Să fim stejari, al Țării mândru scut."
                                          Autorul

 

Citesc cu dragoste de limbă și de neam, informațiile care aduc sub ochiul nostru imagini din viața diasporică sau compatriotică a fraților noștri. Sufăr când citesc în cotidiane știri fulminante despre "isprăvile" confraților scăpați din buiestru pe mapamond. Citind, suntem înclinați, noi înșine, să credem că România a slobozit în lume numai hoți, escroci, cerșetori, fete de consumație, proxeneți, slugi de lux sau ordinare, în fine, delincvenți de toate categoriile sau bande răufăcătoare, cu curaj dement.

		Spre norocul majorității noastre, intuim lesne că scenele și eroii apocaliptici sunt selecționați și înserați numai pentru faptul că ochiul avid de senzațional al cititorului asta caută, prin acestea distribuirea de informații tari având asigurată desfacerea. Ca român, care-mi cunosc destul de bine neamul, cu plusurile și minusurile lui, citindu-i pe Gr. Ureche, I. Neculce, M. Costin, D. Cantemir, N. Iorga și pe toți aceia care au avut discernământul și bunul simț să pună sub lupă defectele, dar și marile calități ale neamului nostru, am să încerc cu toată modestia să prezint cititorului blazonul mândriei de neam, aurul cenușiu al românilor.

Mândria de Neam debutează prin mândria genealogică, închipuită ca un falnic arbore, în care seva mândriei urcă din rădăcini spre ramurile care împodobesc înălțimea coroanei, mângâiate de adierile astrale în zilele însorite, sau de șoaptele tainice ale nopților, când prezentul vorbește viitorului despre trecutul nostru luminos sau umbrit. Nu pătrund cu rădăcinile mai adânc de perioada română la confluența dintre curgerea sângelui roman cu cel dacic, perioadă în care s-a născut hibridul daco-roman, acesta conferindu-ne o aură care ne plasează spre marile contribuții strămoșești la desăvârșirea gloriei vechii ROME. În eseul meu doresc să nu urmăresc omagierea unor trăsături de caracter pozitive, cum ar fi: curajul, abnegația, cinstea, onoarea, înclinația către umorul de situație, încrederea în sine, dorința de libertate, ci pur și simplu omagiez mândria originară.

 

		Consemnez mândria națională cu mândria de a fi liberi, care de-a lungul istoriei a menținut sau salvat ființa națională. Pentru a există ca națiune este primordial să existe mândria limbii, credinței, culturii, tradițiilor și datinilor. Aceste deziderate nasc elementele care conferă identitatea unui neam. Prologul deschide perspectiva aducerii la cunoștința cititorului a câtorva exemple care configurează blazonul mândriei de Neam, prin nominalizarea unora dintre aceia care au penetrat plafonul de inteligență universală, plasându-se între vârfurile participante la diviziunea muncii științifice și culturale a lumii. Este vorba de C. Brâncuși, E. Ionescu, H. Coandă, Dr. Paulescu, Mircea Eliade, G. Enescu, E. Cioran, Mărăcineanu și mulți alții care, să fiu iertat, dacă dimensiunile articolului nu-mi permit să-i numesc, fiind foarte mulți.

Avansez în primele rânduri ale contemporaneității, oprindu-mă doar asupra ramurilor care ne prevestesc și ne asigură viitorul. Posibilitățile exprimării științifice au sincronizat armonios mintea omului cu mijloacele sofisticate ale informaticii, asigurând individului salturi în spațiul științei, neimaginate. La acest capitol tinerii români excelează atingând, prin performanțe, standarde care le-au adus celebritatea. Un mare câștig al democrației este libertatea de mișcare, permițând plasarea valorilor autentice românești pe orbitele recunoașterii capacitive. În toată lumea aurul cenușiu românesc strălucește în amfiteatrele celor mai prestigioase instituții de instruire științifică și profesională, cum sunt: Oxford, Cambridge, Sorbona, Humboldt, Berlin, Harvard, Columbia, Barkeley, Lomonosov și multe altele. Aceste instituții inoculează fiilor Neamului cunoștințe la care standardele românești, deocamdată, nu aduc acoperire capacitivă, dar nici remunerativă. Aceste elemente de vârf științific sunt absorbite de tehnologii ultraperformante, noi rămânând cu sentimentul mândriei naționale. Nutresc o speranță sănătoasă că deschi-derea ușii U.E., vlăstarele noastre, strălucit instruite, se vor altoi pe trunchiurile economiei românești, rodind pentru prosperitatea Neamului. Pepiniera purtătorilor de aur cenușiu, pare a fi inepuizabilă, văzând cum an de an, la toate confruntările științifice internaționale, tineretul nostru pune pe fruntea Neamului lauri, de multe ori din metalul cel mai prețios și strălucitor. Dau câteva exemple: nu este olimpiadă a științelor exacte la care copiii noștri să nu triumfe. Chiar acum când elaborez acest material, ne parvine vestea că lotul olimpic român care a participat la Olimpiada Internațională de Fizică desfășurată în Spania, la Salamanca, au câștigat trei medalii de aur și două de argint în confruntarea cu peste 350 concurenți din 74 de țări. De trei ani o echipa de copii de la liceul de Informatică Gr. Moisil, din Brașov, cucerește laurii la juniori și seniori pe pământ american. Un copil din Iași, de la liceul C. Negruzzi, de doar 15 ani, se înscrie de trei ani pe lista câștigătorilor în dispută cu peste 365 de concurenți, a unui prestigios premiu oferit de N.A.S.A., ca vizionar al plasării în cosmos a unor platforme pe care omenirea să trăiască în pace și armonie.

 

Dau câteva exemple chiar din California:

 

• Din munții Vrancei, de acolo de unde Vrâncioaia dăruia Marelui Ștefan 7 fii pentru a apară fruntariile și ființa țării Moldovei, fiind răsplătită cu 7 munți, un răzeș a repetat performanță în zilele noastre, dăruind Țării 7 fii și 4 fete asigurând suportul demografic național al existenței noastre.   Unul dintre cei 7 a poposit cu familia în Los Angeles. Numele neaoș românesc vorbește despre genealogia familiei. Fericiții părinți sunt Dorina și Pavel Tânjala, al căror urmaș venit în America la doar 7 ani, în acest an a absolvit studiile Universității Barkeley, confirmând prin ascensiune afirmațiile pronunțate despre mlădițele neamului. Bucuria succesului poate fi văzută și din fotografia trimisă de familia Tânjala. Felicitări.

• Alt exemplu din sutele de mii, este un tânăr timid dar foarte sigur de sine, frumos ca un brad, cu un profil moral cum am dori la toți tinerii noștri, a susținut Masteratul în Business Administration la Cal-State Los Angeles. Tânărul este Mihai Ronai-Pop, venit de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Fotografia alăturată doresc să confirme cele afirmate.

• Un al treilea exemplu este Doctorul în Fizică Iosif Bena dimpreună cu soția sa Cristina. Ambii câștigători ai Olimpiadei de Fizică și Matematică. Vin în America cu bursă și parcurg mai multe trepte științifice la Harvard, amândoi luându-și doctoratul în Fizică. Trec prin etapele de cercetător, post-doctoral până la treapta de profesor universitar. De remarcat, chemarea divină, în economia de timp găsind resurse pentru a se îmbiserici Diacon la Biserica Ortodoxă Sfânta Treime sub îndrumarea duhovnicească a Pc. Pr. Protopop Constantin Alecse. Ca o ultimă dorință împlinită au fost dăruiți cu o minunată pruncă, Ioana.

• Pe aceeași linie, un alt exemplu, este Dr. Costin Popescu, de asemenea câștigător al Olimpiadei Internaționale de Fizică, doi ani consecutivi, și el fiind șlefuit științific la Harvard, primind titlul de Doctor Caldech, unde a devenit și profesor. Din 2002 a urmat cursuri la Holy Cross unde a făcut Master of Divinity, fiind șef de promoție. Înarmat cu un impresionant bagaj științific a optat pentru slujirea Bisericii fiind un foarte bun preot la o Biserica Ortodoxă pe Coasta de Est. Pionieratul teologic și l-a făcut tot la Sfânta Treime sub îndrumarea aceluiași preparator duhovnicesc, Pr. Constantin Alecse. În balanța dintre cei buni și cei răi am convingerea că aurul cenușiu al celor mulți strălucește în țară și în diaspora, chiar și atunci când este murdărit de mocirla ticăloșilor.

Să ne amintim că minți strălucite, exponenți ai Neamului, muncind cu mare dedicație științifică, au fost frustrați de cea mai înaltă încununare a valorii intelectuale, Premiul Nobel în medicină, chimie, prin fraudă intelectuală. Astfel de români fraudați intelectual au fost și încă sunt, dar aceasta le amplifică strălucirea aurului cenușiu prin efectul indus de solidaritatea umană cu cei nedreptățiți. Să ne bucurăm că tineretul nostru este pe creasta valului valorii științifice, aducând României strălucire prin strălucirea aurului lor cenușiu. (Ion Anton)

---

 

De la Tsunami la Sfintele Altare

Motto: In Biserica afli ca existi. Ce pustiu ar fi spatiul daca n-ar fi populat de Biserici (Petre Tutea)

 

Știu că mă hazardez să scriu despre fenomene față de care anul 2005 a demonstrat că hotărăsc soarta vieții planetare. Provocarea mi-a determinat-o manifestarea devastatoare a uraganului Katrina.
Este vorba de ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă, vis-à-vis de ceea ce ar trebui să facă omenirea, că să nu ni se întâmple ceea ce se întâmplă. Pare un filosofic joc de cuvinte, dar nici pe departe nu este așa. Am să mă sprijin pe înțelepciuni filosofice și teologice ale câtorva gânditori asupra a ceea ce este de fapt viața prin om sau omul prin viață, cântărind fenomenele din postura mea de mirean, pentru că de la simțirea teologică a acestei categorii creștine covârșitoare, omul care are sau ar trebui să aibă știință că prin modul în care percepe relația cu Dumnezeu, determina modul în care Dumnezeu se apleacă asupra Creației Sale, care este omul, cu tot ceea ce-l înconjoară.
Anul 2005 a realizat un cumul de dovezi ale mâniei dumnezeiești față de Creația Să, în mintea oricărui locuitor al planetei se naște întrebarea: De ce Doamne?

Nu numai din convingeri religioase, ci și din convingerea fără echivoc că fără Dumnezeu și fără nemurire nu există adevăr.  Nu se spune de mii de ani " Nihil Sine Deo "? Nu este un slogan ci adevărul tuturor adevărurilor, în cazul în care ar putea există mai multe adevăruri. Ori se știe fără demonstrație, ci prin cuvântul Sfintei Scripturi, că adevărul este unul singur: Dumnezeu. Mai multe adevăruri raportate la existența Dumnezeirii ar fi egal cu existența a niciunui adevăr.

		Iar dacă adevărul este unul singur așa, fiind transcendent în esență, sediul lui nu este nici în știință, nici în filosofie, nici în artă. Iar când un filosof, un om de știință sau artist este religios, atunci el nu se distinge de o babă desculță care se roagă Maicii Domnului, ci există o legătură sinergică, o punte între pământ și Dumnezeu, pe care credință urcă fără opinteli spre Cer, iar Dumnezeu revarsă asupra omenirii darurile și harul Său. Aceasta cred că este chintesența relației lui cu Dumnezeu Creatorul. Când această punte s-a rupt undeva, nici de la noi nu mai urcă rugăciunea spre Cer, și Cerul nu mai are calea pe care să-și reverse darurile și bucuriile asupra Creației Sale. Și atunci se întâmplă ceea ce s-a întâmplat în anul 2005 când lumea a primit fructele mâniei, induse de nerecunoștința noastră față de Dumnezeu, de înstrăinarea noastră în relația iubirii de Dumnezeu, atrăgând mânia, care să ne trezească din rătăcire și să ne întoarcem fața spre Cer ca să primim Iubirea de Sus. N-am nici un moment sentimentul că rătăcesc pe căi religioase, ci am convingerea, citind din gândirea teologică și filosofică, vis-à-vis de sentimentele de credință ale unor valori spirituale: Nicolae Steinhardt, Dumitru Stăniloaie, Petre Țuțea, Ioan Alexandru, Mircea Eliade, Emil Cioran, și nu în ultimul rând a călugărului fost cioban Ilie Cleopa, starețul Mănăstirii Sihăstria, un filosof născut, nu făcut de știință, ci hrănit la sânul religiei creștin-ortodoxe cu laptele sfânt izvorât din Sfânta Scriptură, adevărul, care nu are nevoie niciodată de susținere de către alte adevăruri enunțate din variate convingeri

. Și ca să fiu cu picioarele pe pământ, că numai atunci putem străbate căile Domnului, citez din P. Țuțea. "Intelectul este dat omului, nu ca să cunoască adevărul ci ca să primească adevărul". Tot el afirmă că în afara slujbelor Bisericii, nu există scară către Cer. Biserica este spațiul sacru, încât și vecinătățile devin sacre în prezența ei. Ideea de creație reală au adus-o în istorie creștinii. De creat doar Dumnezeu a creat, iar omul doar imită. De aceea folosirea cuvântului de creație literară, muzicală, artistică, filosofică, izvorăște dintr-un sentiment de trufie existențială. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, note muzicale, sculptură sau pictură, idei filosofice, crâmpeie de tanscendență. Pe această temă Petre Țuțea conchide: " Cum să fie creatura (omul) creator, creator a fost numai Dumnezeu." Această convingere se sprijină pe faptul că religia este expresia unui mister trăit, iar ideologia este construită de om. Argumentul actului creației la nivel uman, este Iisus Hristos, El fiind eternitatea care punctează istoria. Ceea ce nu se cunoaște revelat prin grație divină nu se cunoaște nicicât. Așa se explică toate marile descoperiri ale omenirii, c-au venit prin inspirație divină. Când Newton a fost întrebat cum a descoperit gravitația, a răspuns simplu și sincer: Am fost inspirat. Bineînțeles, marea majoritate a descoperitorilor lumii, fiind și în parte materialiști n-au adăugat "inspirația divină". Aceasta pentru că n-au înțeles că Dumnezeu se lasă descoperit omului atât cât îi trebuie, omul deturnând obiectul descoperirilor în scopuri distrugătoare. Exemple sunt nenumărate: praful de pușcă, fisiunea nucleară, fuziunea nucleară, substanțe chimice, medicamente, au fost și sunt folosite în scopuri distrugătoare. Hazardul, a făcut ca desco-peririle menite a face bine, prin forță răului, a făcut că binele ce putea fi făcut să se transforme într-un rău apocaliptic.

 

 

Lumea, în anul 2005 (care încă nu s-a încheiat) a trecut prin experiențe dureroase care ar trebui să o facă să înțeleagă statutul ei față de Dumnezeu și univers și să înțeleagă că noi suntem captivi în univers, că numai prin credință ne putem salva.
Tsunami din 26 Decembrie 2004, cutremure, inundații devastatoare, uragane, accidente auto și aviatice, actele teroriste izvorâte din ura, foamete, sunt fenomene menite să atenționeze viața planetară că singură cale de salvare a lumii este iubirea de aproapele și iubirea de Dumnezeu.

Cu această poruncă a venit Hristos pe pământ, a pătimit, s-a răstignit, a murit și a înviat spre mântuirea lumii. Când omenirea va înțelege acest imens sacrificiu, se va întoarce cu fața spre Dumnezeu, iar Dumnezeu își va revărsa dragostea asupra Creației Sale.

		Din poemul filosofic a lui Lucian Blaga "Vara de Noiembrie", Nicolae Steinhardt interpretează: Psalmistul cere viforului, apelor, gheții, să laude pe Dumnezeu, că El e în toate și doar iubirea este aceea care însuflețește, căci întru ea Duhul Sfânt dă viață, putere și sens tuturor lucrurilor. Fără de iubire totu-i un pustiu, un pustiu structuralist. Când omenirea este bântuită de fenomene ucigătoare acestea vin din mânie dumnezeiască. Atunci trebuie să reflecteze că înțelepciunea are două capete. La capătul de jos stă frica de Dumnezeu iar la capătul de sus stă dragostea de Dumnezeu. Toată fapta bună se începe cu frica de Dumnezeu și se termină cu iubirea de Dumnezeu dragostea fiind legătura desăvârșirii.

Psalmul 50 al lui David conține un deziderat care îl putem realiza numai prin întoarcerea la Dumnezeu. "Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima înfrântă și smerită, Dumnezeu n-o va urgisi". Aceasta o putem realiza numai întorcându-ne la Altare  (Ion Anton,  Los Angeles)

---

 

Urcusul spre Golgota

 

În viața de zi cu zi, bunul creștin întâlnește momente de tradiție evanghelică și apostolică cu rânduiala canonică pentru Biserica universală creștină. Patru sunt sărbătorile din an cu dumnezeiești canoane obligatorii: Nașterea Mântuitorului Hristos; celebrarea Sfântului Petru; Adormirea Maicii Domnului și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos (Paștile). Fiecare dintre cele patru sărbători creștine este precedată de un canon obligatoriu-postul. Postul este cea mai veche poruncă dată de Dumnezeu, omului, mai veche decât cele zece porunci date lui Moise prin tablele Legii, de aceea nici nu este inclusă între cele zece porunci. Cel mai mare este Sfântul și Marele Post al Paștilor. Pastorul Enoriei Bisericii noastre Sfintei Treimi, P.C. Părinte Protoiereu Constantin Alecse, cu săptămâni înainte de a ajunge la poartă Marelui Post ne pregătește duhovnicește, sfătuindu-ne, să ne iertăm între noi pentru a începe postirea cu sufletul curat.

Ne predică despre importanța postirii și căile prin care putem împlini acest dumnezeiesc canon. După intrarea în post, cu fiecare ocazie ne vorbește despre modul în care să străbatem urcușul spre Lumina Învierii a Fiului lui Dumnezeu, despătimindu-ne și despovărându-ne de păcate.

		Părintele ne învață cum să săvârșim buna purtare, având dragoste, smerenie, înfrânarea voinței, înțelegere, armonie, și trăire duhovnicească. Să avem păreri de rău sincere pentru păcatele săvârșite. Astfel, împlinirea jertfei celei cu duhul umilit și cu inima smerită să ne scutească de urgisire. Două sunt direcțiile împlinirii postirii: înfrânarea cu trupul de la mâncare, băutură și curățire trupească, iar a două direcție este postirea duhovnicească cu mult mai înaltă decât postirea trupească.   Postul duhovnicesc desăvârșește postul trupesc. În timp ce postul trupesc ne cere să trăim în cumpătare fizică, cel duhovnicesc ne cere să postim cu gândul, cu lucrul, cu cuvântul și cu toate simțurile noastre.

Aceasta înseamnă să punem stavilă gurii noastre, să nu spunem minciuni, clevetiri, huliri, călcări de jurământ, ocări; ochii să nu rătăcească în direcții necuviincioase, ci să vadă curat; urechile să se înfrâneze de a asculta lucruri stricăcioase; mâinile să nu facă nedreptăți; ci să se ridice cu vrednicie spre Cer; picioarele să nu ne ducă spre păcate și fărădelegi, ci să alerge fără împiedicare pe calea fericită a poruncilor lui Dumnezeu; gândurile să nu rătăcească spre fapte rele, de ură, de invidie, zavistie, care să ne încline spre păcate.

 

Cine reușește să unească armonios cele două postiri, trupesc și duhovnicesc, ajunge să fie icoană și filosofie a faptelor bine plăcute lui Dumnezeu. Se cuvine să pomenim și de marele câștig în sănătatea trupească și sufletească a creștinului, prin nevoințele pe care le cere postirea. Se știe că din diverse cauze binecuvântate, nu toți pot posti la fel. Cel care postește mai puțin, dacă se smerește profund cu inima, se ridică la nivelul celui mai îmbunătățit. Avem ca exemplu pilda cu banul văduvei, care având puțin a oferit tot puținul ei, în timp ce cel care avea mult, a dăruit puțin, acesta din urmă fiind mai sărac cu fapta.
Împlinind canonul postirii și desăvârșindu-l cu taină spovedaniei (mărturisirea păcatelor noastre) ne pu-tem  împărtăși fără de osândă cu Preasfântul și Preacuratul Trup și Sânge al Fiului și Dumnezeului nostru. Așa că, venind la Biserica biruitoare - Casa Domnului, în care ne întâlnim cu Sfânta Treime și cu toate Mărimile Cerești prin mijlocirea pastorului credincioșilor, preotul slujitor, putem nădăjdui la bucuria trăirii și contemplării Luminei Sfintei Învierii a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Ion Anton, Los Angeles, California, Sfintele Paști, Aprilie 2013)

---

Iisuse, Domnul meu, de Tine-mi este sete

(Ion Anton, Los Angeles, California)

 

Iisuse, Domnul meu, de Tine-mi este sete
Și-adânc mă rog, să nu mă lași, păcatul să mă-mbete
Spre Tine, zilnic, năvalnic, am pornire
S-ajung cu sufletu-mi curat, la Sfânta Ta Mărire.

 

 

În fața Ta, îngenuncheat, eu mă aplec stingher,
Cu cugetul și duhul, smerit iertare-Ți cer
Și mai presus de totul și de toate,
Să mă despovărezi Iisuse, de multele păcate.

Despătimit și ușurat de greaua lor povară,
Pot, haina curăției, făptura mea s-o ceară.
Atunci, cu ochi-nlăcrimați, umil privind în Sus
Uimit eu văd cum gloata Îl bate pe Iisus.

Văd sângele curgând sub spinii de pe frunte
Și cuiele-n picioare și în palme, făcându-I răni crunte.
Văd sângele și apa din coasta SA rănită
Și cupa cea cu fiere, de lume oferită.

Pe cruce răstignit, în cruntă nedreptate,
Să mântuiască lumea, spălând-o de păcate.
Când Duhul și L-a dat pe crucea-nsângerată,
A zis de ei; "Nu știu ce fac, Tu iartă-i Sfinte Tată".

Cu grij-apoi, luându-I Trupul Sfânt
În giulgiu-nfășurat, L-au pus într-un mormânt...
A treia zi, uimire, bucurie, cuprinsu-i-a pe toți,
Aflându-L pe Iisus c-a Înviat din morți!

 

Și toți o spunem astăzi răspicat:

Iisus Hristos din morți a Înviat! !

 

---

 

Marturii si Martori ai Istoriei

Motto : Viitorul se naste in trecut si trece ca un fir de ata prin urechile prezentului.

 

Alături de miile de documente arhivate, care atestă evenimentele apocalipticilor ani 1939-1944, în întreaga lume și cu precădere în Europa convulsionata, câteva mărturii de la eroi vii ai acelor vremuri și care prin grija Providenței sunt în plenitudinea capacităților mentale, vin în susținerea unor adevăruri de netăgăduit ale situației evreilor din România și din o parte a Europei. Este vorba de doi Oameni, unul evreu, Fred Adler-de 91 de ani, încă activ, și Alexandru Nicula, un român ardelean - de 99 de ani, preot și fost secretar al Episcopului de Cluj și Gherla - Iuliu Hossu, de asemeni încă activ, care fără a se cunoaște între ei, în mod independent, au acționat în consens pentru salvarea evreilor de la deportarea în lagărele de exterminare.

		Nu am naivitatea să cred că prin mărturiile acestor oameni voi schimba opinia lumii și în special a susținătorilor unui genocid (holocaust) al evreilor din România, cred însă, în proiectarea unui licăr de lumină asupra problemei evreiești din România, tratată de atâtea ori cu ură, resentimente și părtinire. Concep acest material în spiritul respectului deplin pentru adevăr al ființei umane. Din documentele de arhivă studiate și mărturiile de față, putem concluziona că România a diminuat efectele unui război devastator care prin conjunctură a adus imense prejudicii însuși poporului român, fiind implicată și populația evreiască din România. O recunosc cu onestitate și bun simt adevărații evrei care au trăit alături de națiunea română, suferințe nu mai puțin atroce decât acelea din lagărele morții de la Aushwitz, Treblinka, Dachau, Mathaussen și altele. Dar... să ne urmărim martorii.

Domnul Fred Adler, născut în 1920 în Reteag, lângă Dej, cu rădăcini adânci în pământul românesc. Conflagrația a II-a Mondială l-a surprins la Budapesta. După cedarea Ardealului de Nord, Ungariei horthyste, Dictatul de la Viena în 1940, i-au fost deportați ambii părinți și sora, în lagărul de exterminare de la Aushwitz - Polonia, sub ocupație germană. În spațiul neutru - Elveția, Suedia, Vatican - s-a constituit o organizație internațională de salvare a evreilor de la deportare.

Presedintele Israelului, Shimon Peres, mulțumește poporului român pentru salvarea a 400.000 de evrei în timpul regimului nazist		La Budapesta această organizație avea cartierul general la Consulatul General al Elveției condus de Consulul Karl Lutz.    Fred Adler a aderat la această acțiune. În urma eșaloanelor deja deportate au rămas nenumărate case goale în care concentrau alte și alte grupuri de evrei pentru deportare.   Asupra salvării evreilor din aceste grupuri s-au concentrat acțiunile Organizației. Măsurile de salvare erau schimbarea identității, tăinuirea în ascunzători, trecerea legală sau ilegală în spațiul neutru prin intervenția energică a Organizației. Tot în numele acestei Organizații acționa în Suedia cu mare succes și Raul Walenberg folosind ca metodă în special schimbarea identității evreiești. Dintre salvații de Organizația în care a acționat și Fred Adler mai sunt supraviețuitori: un profesor universitar la New York (Dr. Tomis Karfunkel), care a fost salvat împreună cu mama sa ce-l ținea în brațe. Ca o proba vie este și mama nonagenară care acum trăiește la New Jerssy, Dora Karfunkel. O salvată, Margareta Laimfigel, trăiește în Los Angeles. S-au salvat mii de evrei de la exterminare din ghearele horthystilor și nu ale românilor.

Dincoace de Tisa, în Ardealul de Nord, se întâmplau fapte dramatice, a căror victime ale ocupanților horthyști erau atât românii cât și evreii. În acțiunea de salvare s-au implicat Episcopul de Cluj – Gherla, Iuliu Hossu, secretarul său Alexandru Nicula, născut în 1912, acum în viață și sănătos mintal, trăitor în Dej și scriitorul Raoul Sorban salvând peste 1000 de evrei de la deportare.
Cea mai eficace metodă a fost trecerea graniței din Ardeal în Regatul României cu camionul Episcopiei.
Altă cale a fost creștinarea a zeci de evrei, nănaș de botez fiindu-le preotul Alexandru Nicula. Pentru spiritul civic cu care a acționat, asumându-și orice risc, a fost supranumit „Schindler de sub Feleac”, în decembrie 2010 într-un articol apărut în „Adevărul de Cluj” sub semnătură Monikăi Krajnik.  Simbolul Oskar Schindler, un industriaș german, și-a pus în pericol viața pentru a salva de la moarte peste 1200 de evrei. Povestea sa a fost ecranizată în 1993 de Steven Spielberg în filmul „Lista lui Schindler”, câștigător a șapte premii Oscar.
Printre evreii salvați de părintele Al. Nicula s-a aflat și o figură marcantă a evreilor din România, dar și de peste Ocean, rabinul șef al Comunității Evreiești de rit neologic din Cluj, Moshe Carmilly-Weinberger, care număra în jur de 18000 de membri. Împreună cu scriitorul Raoul Sorban, Moshe a obținut o întrevedere la Iuliu Maniu obținând 1200 de vize de intrare în Regat pentru evreii refugiați din Cluj. Pentru abnegația sa Raoul Sorban a primit titlul de Drept între popoare, din partea statului Israel.
Potrivit mai multor studii istorice, mii de evrei au scăpat de horthysti trecând în zona Clujului frontiera în România (Regat). Deși aliat cu Germania nazistă regimul de la București a fost mai tolerant cu evreii decât cel de la Budapesta. De exemplu între 19 martie și 3 mai 1944 toți evreii din Ungaria au fost deportați în lagăre.
În Regat, Regele Mihai a fost împotriva deportărilor. Dintre deportații între 1939-1944 s-au mai întors acasă doar 30-40% . S-a terminat războiul.
La 11 iunie 1948, prin Legea naționalizării emisă de noii stăpâni comuniști, Fred Adler a pierdut întreprinderea moștenită de la părinții lichidați în lagăre, sora, azi Edy Orden, scăpând ca prin minune. Minunea a fost mama sa care s-a sacrificat cedându-i puțina mâncare ce o primea. Așa a trăit și tragedia de a-și îngropa mama în lagăr. Acum trăiește în Los Angeles în armonie cu soțul Tedd Orden. Părintele Alexandru Nicula este și el sub urmărirea recunoscătorilor comuniști fiind arestat de mai multe ori pentru că a fost secretarul Episcopului Iuliu Hossu, pentru activitatea didactică și preoțească – (are două Facultăți Teologice la Strasbourg și Paris). Acum destinul îi pune față în față pe cei doi Oameni. Domnul Adler, salariat la fosta proprietate, iar părintele Nicula un proscris al regimului, fără servici. S-au împrietenit, Fred prin metode specifice - corupție - îl ajută pe preot și în mai multe rânduri îl și salvează de la arestare. Acest liant a legat o prietenie care durează de 63 de ani.
În 1970 Fred Adler emigrează în SUA la sora și cumnatul, care au un prosper business. Aici continuă acțiunile caritabile ajutând sute de români, fapt pentru care este supranumit "Tatăl românilor”.
P ărintele a rămas la Dej, fiind țăran, în grădina sa, profesor la catedră, preot la Altar, ctitor de Biserică, scriitor.
Din anul 1999, norocul m-a adus între aceșți doi Oameni. Am devenit salariatul Companiei „Thrifty Oil” sub Fred Adler și confidentul său în multe probleme. Am devenit martorul unei legături între două mari suflete, domnul Adler de 41 de ani, la fiecare aniversare onorează pe "Omul Nicula”, care tot de 41 de ani răspunde prin misive de călduroasă recunoștință.
Acum așteptăm cu emoție 14 februarie 2012, când Alexandru Nicula va călca pe treapta a 100-a a scării vieții sale, iar Fred Adler pe a 91-a.
Sunt speranțe citind scrisoarea preotului din dec. 2010 "Pentru mine trece greu timpul, deși nu sunt bolnav și am o situație mulțumitoare în sărăcia noastră. Ceea ce suport mai greu este starea de spirit. Cele două mari nebunii ale sec. al XX-lea: nazismul și bolșevismul, care au alterat natura omului. L-au făcut rău, mincinos și necinstit.”
Eu cred și sper că mărturiile acestor documente vii, participanți direct și foarte activi la salvarea de la deportare a multor cetățeni evrei, au o anumită forță probatorie în dispută pe tema producerii unui holocaust antievreiesc în România.
Cred că mințile înfierbântate care pun în seama României fapte comise între 1940 și 1944 de către horthysti în Ardealul de Nord prin deportări masive de evrei spre lagărele morții, ba mai adaugă și mulții evrei migrați spre URSS, chiar și pe cei morți, se vor privi în oglinda adevărului și se vor rușina de minciunile încropite din cioburi de neadevăr. Viitorul se naște în trecut și trece ca un fir de ață prin urechile prezentului.
Dar dacă interesele prezentului ne împing la cosmetizări ale istoriei, ea, istoria, suferă răni care cu greu se vindecă, lecuirea venind din argumentele cu miez de adevăr. Vă aduc ca argumente atitudinea celor doi Oameni, care după grozăviile fizice și spirituale trăite, nici unul nu manifestă ură, resentimente sau dorința de răzbunare. Și vă reamintesc, unul este evreu și unul român. Ei ne induc ideea că numai iubirea pentru alții, ne poate învăța cum să ne iubim pe noi înșine. Să nu se uite că după Război, în România trăiau în jur de 400.000 de evrei în bună pace cu românii.

---

Scrisoare deschisă Primului Ministru al Guvernului României, Adrian Năstase

Scrisoarea aceasta ar putea avea un prolog în mai multe variante, legate de prim-ministeriatul tău, de obligațiile ce decurg din funcția ce o prestezi, de ce incumbă o campanie electorală, ce însemnă a fi numit și ce însemnă a fi ales, ce însemnă a fi fereastră prin care o lume privește la țara ta, ce înseamnă a fi exponentul unui popor.

Premierul Nastase, și Vladimir Putin		Eu însă, am să abordez această scrisoare, cu cât este de necesar să ai 7 ani de acasă - apa vie în toate variantele mai sus menționate. Mă adresez omului Adrian Năstase, celui care îmbracă haina funcției de Prim Ministru în Guvernul României. Am să mă exprim, sper, pe înțelesul tău, deci nu prea academic. Ca să ajung la această concluzie ți-am citit crescătoria de perle lingvistice din emanațiile intelectual-politice rostite, în special cele din anul electoral 2004. Așadar, tu ești Prim Ministru al Guvernului României, ceea ce însemnă că nu poți face ce vrei și nici să spui ceea ce iți vine la gură, ci doar ce trebuie.  În acest principiu, cei 7 ani de acasă au un rol primordial. Deoarece acasă ai învățat sau ar fi trebuit să înveți aforismul :„ Dacă vrei să nu auzi ce nu-ți place nu spune ce-ți place” sau mai pe românește ”ce ție nu îți place, altuia nu-i face”. Ori  tu auzi mereu ce nu îți place pentru că gura ta spune mereu ce îi place (dar nu trebuie). Prologul, considerându-l epuizat, trec la conținut. Eu îți înțeleg până la un punct disperarea în fapte și vorbe. Ești de 11 ani în funcții de stat,  hotărăști destinele unui Neam, ești oglinda internă și externă a unei țări, ești etalonul intelectual-politic al unui popor, dar încă nu ai cunoscut gustul miraculos al situației de a fi ”ales”.

Mereu ai fost numit de exponenții puterii la care te-ai aliniat, obedient, sau ai pășit în subsolul situației lor moral-politice (Ministru de Externe, Prim Ministru, și aș zice fără a greși că nici ca Președinte al PSD nu ai fost chiar ales ci numit, fortuit de tăticul Iliescu, care a accedat  la președinție, la puterea întâia în stat). Deci nefiind ales, poporul pe care îl reprezinți, adică din cauză că nu are nicio vină de faptul că-l reprezinți și în numele lui spui și faci multe vrute și nevrute, asta ca să o spun eufemistic. În 2 iulie anul 2004, la aniversarea a 500 de ani de la trecerea în neființă a simbolului vitejiei neamului românesc, Ștefan cel Mare și sfânt, am fost foarte atent la comportamentul tău și al tovarășului Iliescu. Probabil complexați de aura Marelui Domn, nu ați catadicsit să spuneți mai nimic. Ba tu ai spus o frază referitoare la vitejia copiei sabiei Marelui Ștefan, când ai înmânat-o starețului mănăstirii Putna.
Mă așteptam să îngenunchiați în fața Voievodului și să rostiți de la nivelul micimii voastre cuvintele potrivite a fi rostite în fața unui conducător legendar care a apărat cu brațul, inima și mintea, un  pământ pe care azi voi călcați și nu-l onorați, ci-i  aduceți doar prejudicii materiale și morale. Trăiesc de 10 ani în America, determinat să fug de un sistem care l-ai creat și condus 11 ani. În paralel cu campania electorală românească asist și la campania electorală americană. Și, în America campania electorală este o competiție, dar ce competiție!!! Cei doi adversari politici au 3 mari argumente cu care se susțin.  Cine au fost, cine sunt, și cu ce proiecte vin să stimuleze viața americanului, să asigure saltul înainte al economiei americane și să apere de urgia extremismului invidios, soarta Americii. De exemplu,  acum câteva zile, într-un discurs electoral, președintele G. W. Bush vine în apărarea adversarului său politic John Kerry, în timp ce acesta este atacat de un grup de veterani din Vietnam, diminuându-i meritele de luptător în Vietnam, afirmând cu fair play:”John Kerry poate fi mândru de trecutul său de fost combatant în Vietnam”. Precizez că nu am calitatea să apreciez dacă grupul de veterani are sau nu dreptate.
Aduc în antiteză stilul electoral al lui A. Năstase: „Nu mai suport să văd obrazul înroșit de palmele jigodiilor”. Jigodiile, precizez eu, fiind Stolojan și cu Băsescu, adversarii săi politici în campania electorală. Din tabăra adversă, Stolojan spune: „Nu voi răspunde la găleata de lături revărsată de Năstase asupra mea”. Și uite așa, din lături în lături se nasc marii oameni politici care râvnesc să conducă barcă destinelor României pe apele învolburate economice sociale și politice. Situația acestei mascarade politico - electotale mă duce cu gândul la lupta acerbă a fraților de peste Prut pentru limba română - una dintre trăsăturile fundamentale ale identității noastre naționale. Sau cum o numește Grigore Vieru: „Limba Mamei”.
Mă întreb, oare limbajul execrabil, golănesc -șmecheresc-mârlănesc își trage seva tot din Limba Mamei??? Mă-ndoiesc. Și atunci afirm cu toată răspunderea că nici promotorii unui astfel de limbaj nu-și au rădăcinile înfipte riguros în trupul Țării. Sunt niște șarlatani care-și dispută un os, care de fapt este OS din trupul Țării, este soarta unui Neam, este vlaga unui popor pe care jefuitorii au epuizat-o pentru încă multă vreme de acum înainte. Mă întreb din nou, când A. Năstase afirmă: „ne privim seara în oglindă acasă și ne întrebăm dacă am făcut bine sau rău” , are puterea să se vadă așa cum este??? Un om politic care, împreună cu echipa guvernamentală, a ocrotit, încurajat, a promovat corupția în România la nivel de politică de stat (vezi în susținerea la Tribunal, spre a-l apăra, a unuia dintre delapidatorii naționali -Bivolarul). Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești.   Nu în cei 11 ani de înțeleaptă și dezinteresată conducere au proliferat marii escroci și jefuitori ai României - Temeșan, Hrebenciuc, Jacobov, Vlas, Dinulescu, Alexandru Bivolaru, Vântu, Stoica, Mureșan și mulți alții, aflați în tot aparatul politic al partidului la putere. Apropos de jafuri: îi tot fluturi lui Băsescu et company dosarul flota, ca argument de a obține tăcerea și discreditarea lui politică, dar îndrăznesc să te întreb, unde a fost dosarul acesta din 1991 până în 2004, mai cu osebire în cei 11 ani cât ai fost tu la putere? Unde sunt dosarele marilor jefuitori și profitori din anturajul tău politic și administrativ?
Nu doresc să-i mai reamintesc că pătez hârtia, dar sunt mulți, foarte mulți în frunte cu cei pe care i-am citat la capitolul delapidatorii naționali. Oriunde în lume acești escroci ar plăti cel puțin cu libertatea, faptele comise. Dar la noi a devenit un eșalon în fruntea căruia este Adrian Năstase pe care cu multă îngăduință îl pot numi „tolerantul șef” ca să nu-i zic promotorul.  Dragă Adriane, îți cer puțină decență. Eu nu-ți sunt adversar politic, ci evadat din raiul creat de tine, și-ți reamintesc că periplul tău politic se va încheia curând. Oare așa de puțin te respecți tu însuți ca să nu-ți pese cum te vor privi studenții tăi, prietenii, familia, cunoscuții, întregul popor român, după ce nu vei mai fi decât, poate, un simplu cetățean (în cel mai fericit caz). Chiar n-ai învățat nimic din felul în care a fost omagiat Reagan, după peste 15 ani de la retragerea sa în afara treburilor Țării? Ai văzut cum a fost și este omagiat Ștefan cel Mare, după 500 de ani de la moartea sa? Nu crezi că și voi, dacă ați fi pus toată capacitatea voastră politică și intelectuală în slujba Țării ați fi trăit mai mult și mai bine în viață precum și în eternitate decât după această prestație jalnică pe care ați avut-o și o mai exercitați în acești ani de tristă amintire. Sunt român și în cercurile în care mă învârt, când vine vorba de România, vibrez ...dar când vine vorba de conducătorii ei, îmi este rușine și nu numai mie! Singurii ambasadori care fac imaginea României în lume sunt sportivii de performanță. Toată lumea vorbește cu respect și cu admirație de: Nadia, Țiriac, Năstase (nu Adrian), Lucescu, Hagi și o întreagă galerie de somități sportive. Am vibrat cu emoție când unul din videoclipuri în timpul olimpiadei a adus-o de sute de ori în memoria lumii pe inegalabila Nadia Comăneci. Cine este Năstase, Iliescu, și toată gașcă lor în fața lumii? Conducătorii de rușine și pas pe loc ai României??? Nu vă mai făliți cu intrarea în NATO și perspectiva UE, că noi știm bine cui se datorează acestea. Se datorează sacrificiilor poporului Român și al respectului ce-l are România în concertul națiunilor lumii. Voi știți că poporul Român este răbdător și iertător. Nu-i puneți mai mult la încercare răbdarea și că vă va acorda iertarea. Dar lăsați-l odată în pace și în voia Domnului!
Fie-vă frică și rușine măcar de judecată istoriei, care nu iartă pe nimeni. Dixit!!! (Ion Anton, august 2004, Los Angeles, California)

---

Suntem călători trecători

Ne naștem, pășim pe calea vieții purtând în mâini lumina binecuvântată a credinței, ne poticnim, cădem, ne ridicăm, înaintăm însuflețiți, ghidați de farul aspirațiilor de bine, uitându-ne în urmă rememorăm trecutul, sărbătorim prezentul și scrutăm cu ardoare și speranță viitorul.
Când și viitorul se preface în trecut apare geana apusului, veșnicia, pe care o dorim să-și afle locul în grădina Ierusalimului din Cer.
Între aceste două repere, naștere și apus, curge râul zilelor noastre, care se varsă în Marea Existenței, învolburată sau calmă după starea care ne-a hărăzit-o Dumnezeu.

---